Oricât de echilibrați, evoluați spiritual și înțelepți ne dăm, oricât ne străduim să fim în fiecare zi o versiune mai bună decât cea de ieri, invariabil ne ajung grijile, gândurile și o dăm în bară. Verbalizăm frământările noastre și punem probleme de adult pe umerii copilului nostru. Le înghesuim brutal și fără să îi cerem acordul în lumea lui roz și plină de vise.
Unde greșim?
Azi povestim de ratele prea mari la bancă, mâine de dificultatea de a acoperi cheltuielile zilnice până la următorul salariu, poimâine de planurile tot mai restrânse de concediu. În altă zi de șeful care ne încarcă fără măsură sau de clienții plini de pretenții absurde. La fiecare dorință care depășește bugetul, răspundem scurt și fâstâcit nu avem bani, e scump, nu ne permitem.
Vorbim unii cu alții despre probleme pentru că știm că așa pot apărea soluții. Plus că ne ajută teribil să ne descărcăm, să le scoatem în exterior. Nu ne dăm seama că ei le preiau și nu sunt pregătiți să le facă față. Nu le înțeleg, nu le pot digera, nu au unde să le așeze corect și fără urmări.
Lecția de realitate
Și ne trezim într-o dimineață că ne pun pe birou trei bancnote frumos aranjate și un bilet explicativ, plin de dragoste și compasiune. Când vezi scris de mâna lui micuță „Dragă mami, să știi că am auzit că nu mai ai bani și m-am gândit să îți dau și eu niște bani. Știu că nu-s de ajuns, dar te rog să îi primești”, inima îți saltă pe două ritmuri. De bucurie că ai un copil empatic, sensibil și darnic. De tristețe că nu te-ai putut abține și ai pus probleme de adult pe umerii copilului tău.
Nu sunt pentru a închide copilul într-o bulă de sticlă și a-l proteja de tot ce mișcă.
Nici pentru a-i da senzația că dispunem de o cutie magică, care produce dimineața tot ce visăm noi peste noapte. Sau că nu există limite. Nu cred că noi trebuie să ne lăsăm la o parte, să nu ne mai oferim nimic, doar ca să-i dăm lui totul.
Dar nici nu cred că facem bine atunci când punem probleme de adult pe umerii copilului. Eu am făcut asta. Din dorința de a o face părtașă totală la viața de familie, de a nu avea secrete, de a ne trata unii pe alții în mod egal, la bine și la rău. Și da, uneori din neglijență și lipsă de atenție.
Ce pot schimba?
Am greșit. Am supraevaluat capacitatea unui copil de a înțelege subtilități, nuanțe, lucruri la care mulți adulți au restanțe. I-am ignorat dreptul de a trăi în lumea ei curată, neîncărcată de probleme pe care oricum nu le poate schimba sau rezolva. Din egoism, i-am transferat ei din responsabilitățile mele. Și apoi m-am mirat că are manifestări de furie, de revoltă, de nervozitate, pe care nimeni nu le poate explica prin cauză-efect. Pentru că rădăcinile lor nu stau în cauze imediate și ușor detectabile.
Ce fac, odată ce am realizat că am greșit și am pus probleme de adult pe umerii copilului meu?
Continui să îi explic cum funcționează treaba cu banii
Cum se câștigă, cum se cheltuiesc, de ce e bine să avem măsură și în ce situații. Un fel de educație financiară, atât cât pot. Cât, nu apelez la alții.
Îi expun situații concrete, cu concluzii și motivele care au dus la ele
Limitez lamentarea
Este valabil și în absența ei. Lamentarea nu aduce nimic bun, ba atrage și mai multe belele.
Nu mai punem pe tapet bucătăria noastră internă în fața ei
Asta de fapt îi face cel mai mult rău. Discuțiile de cum plătim aia, de unde luăm pentru ailaltă, cât costă nu știu ce, de unde tăiem. Deocamdată nu poate procesa cadrul discuției, nuanțele, subtilitățile. În capul ei rămâne doar că mami și tati au probleme, se frământă, sunt triști, ceea ce o îngrijorează și o supără. E greu, extrem de greu, pentru că momentele în care suntem singuri sunt foarte rare și pentru că ea are un auz perfect 🙂
Pun accent pe aspectele pozitive, pe ceea ce reușim să facem, nu pe lucrurile la trebuie să renunțăm.
Las reușitele să fie prilej de bucurie, nu umbrite de greutatea cu care le-am obținut. Să vezi partea pozitivă a lucrurilor, mai pe românește.
Și uite așa ajung iarăși la concluzia că, pentru a se schimba la copil reacțiile și comportamentele, trebuie întâi să le schimbi la tine părinte. Reflexele prost învățate, urmările rănilor vechi, modul de a privi viața.
Pentru că un copil asta face. Vine aparent fără instrucțiuni, dar cu agenda clară de a ne testa limitele, de a ne repara, de a ne face mai buni și mai puternici.
Voi cum procedați? Reușiți să nu puneți probleme de adult pe umerii copilului vostru?
Citește și
Educație financiară pentru copii. Cum o facem?
Cum îi învățăm pe copii să aibă limite la cumpărături de jucării?
Cum să crești un copil inteligent emoțional
Un exercițiu care mi-a schimbat, la propriu, viața
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.