Fii cuminte, că mă superi! Nu mai face așa, vrei să se supere bunica? Hai, gata, gata, m-ai supărat, plecăm. Să ridice mâna cine aude asta cel puțin o dată pe zi, prin parcuri, locuri de joacă, pe stradă. Am spus-o și noi și o mai spunem, oricât am încerca să fim de conștienți și de atenți. Din păcate, argumentul supărării sau liniștii părintelui e încă puternic în educația românească. Să vorbim încet că se supără vecina, să nu facem nu știu ce că se supără doamna învățătoare, să fim cuminți să nu supărăm părinții. Parcă toată lumea adultă suferă de sindromul supărăciosului.
În schimb, copiii nu au dreptul să fie supărați
Ei trebuie să zâmbească, să fie fericiți, să asculte, să facă pe plac. Pe ei nu-i supără nimeni și nimic. Ei n-au dreptul la zile proaste, la momente de furie, de lacrimi de revoltă. Ei doar trebuie să nu supere instanța supremă care este adultul. Pentru că, nu-i așa, adulții au griji, probleme, responsabilități și se supără repede.
Ei bine nu e chiar așa. Nu mă supăra nu e un argument în educație. Așa cum nu este nici nu e frumos. Nu e frumos că ce, că strică aspectul estetic? Că nu îi place cui sau că decide cine că ceva e frumos sau nu, că e demn de a te supăra sau nu?
Explicațiile logice sunt argumente. Expunerea consecințelor pe care le poate avea un lucru. Limitele și regulile bazate pe siguranța copilului. Coordonatele de bun simț, de genul nu vorbim tare, pentru că este posibil ca unii oameni să doarmă și noi să îi trezim, nu aruncăm gunoaie pe jos pentru că ne dorim un parc și un oraș curat, nu lovim pentru că doare și se poate să rănim grav un alt copil, nu ridicăm tonul, ci găsim alte modalități de comunicare. Nu lăsăm mizerie în urma noastră pentru că așa ne obișnuim și pe urmă tot nouă ne va fi greu să strângem. Și tot așa, lista de argumente e lungă și adaptabilă.
Dar da, e mai greu cu argumentele. Durează mai mult, necesită efort, e complicat
E mai simplu să dăm vina pe-o dispoziție de moment – m-ai supărat care „rezolvă” aparent problema – cel mai mult pe lume copiii își doresc să își vadă părinții fericiți, dar ]n realitate confuzează copiii și creează niște repere total false. Ca orice metodă aparent facilă – pedeapsă, amenințare, etc., și m-ai supărat, deși pare inofensiv, poate să aibă efecte nu prea dorite pe termen lung.
Așa că, data viitoare când vă mai vine să spuneți un nu mă supăra, trageți aer în piept și fiți creativi. Sunt sigură că puteți mai mult de-atât 🙂
Citește și
Învățați-vă copiii că viața nu e un tablou perfect!
Serios, oare chiar muncim pentru copii?
Clădiți-le amintiri! Case și mașini își iau singuri
Educație cu blândețe sau exagerare? Când e prea mult?
Dacă vă plac articolele mele, vă invit să dați like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu noutățile.
Sursa foto – Freepik.com
Imi place articolul, si da, trebuie evitat „nu ma supara” atunci cand realul argument este altul, si ar putea fi explicat clar, realist (cum ai dat f ok exemple, nu murdarim parcul pentru ca.., nu deranjam vecinii pentru ca.. etc). Insa, sunt cazuri in care, SI un adult poate avea o zi grea, poate are niste ganduri mai triste si, anumite intrebari/ agasari/ gesturi ale copilului amplifica starea proasta a parintelui. Desi copilul nu greseste nimic, totusi, MOMENTUL nu este favorabil parintelui. Si atunci, in astfel de cazuri, mie mi se pare ok sa ii „invitam” pe copii sa fie EMPATICI. Daca ceva il supara pe parinte SI MAI MULT decat deja este, in acel moment/zi, atunci copilul ar trebui sa poata TINA CONT. Pentru ca asa va tine cont si cand va fi mare, in propriul lui grup, familie etc. Eu, de exemplu, ii „imping” pe nevazute, de la spate, sa fie empatici. Nu se prinde la fel de cei 3, of course :D, dar, macar incerc. Eu cred ca SI copilul trebuie sa isi perceapa parintele ca fiinta, nu doar ca parinte cu jobul parinte/”sluga” la cheremul copilului. Dar, in rest, imi plac foarte mult articolele tale, va pupam.