Mă uit pe indicatorul de timp, ca să văd cât mai avem până intrăm și privirea îmi pică pe tăblița cu informații. Văd acolo diferite simboluri pentru persoane cu dizabilități. Toate sunt bifate. Fac ochii cât cepele. Suntem la Disney World, la un mountain rousse, pe un coridor îngust pe care se întinde coada. Cum ar putea măcar să ajungă un om în căruț aici? Nu mai vorbesc de cum ar putea să se urce în trenuleț. În plus, nu prea am văzut persoane cu dizabilități până acum. Mă uit mai atent pe plăcuță, apoi mă uit în jur și realizez.
Eram de aproape 3 săptămâni în America și mi se părea că nu am văzut nicio persoană cu nevoi speciale. În realitate, văzusem sute.
Acolo unde e normalitate, cei cu dizabilități nu au nevoie să fie văzuți
Ei trec pe lângă ceilalți oameni firesc, fără să li se arunce priviri, fără să aibă nevoie să li se facă loc. Acolo unde e normalitate, străzile sunt adaptate din construcție pentru cărucioare. Nu vezi nicio denivelare, nu se surpă brusc trotuarul, într-un simulacru de rampă, care oricum nu ajută pe nimeni. Nicăieri nu există rampe, cel puțin nu cele de care vezi în România, dar peste tot accesul cărucioarelor este la fel de ușor ca și accesul cu piciorul.
Cei cu nevoi speciale au intrările lor separate, peste tot există personal care îi preia și îi ajută, fără ca cei din jur să vadă asta.
Nu pentru că ar fi vreo problemă, ci tocmai pentru că nu este nicio problemă
Holbându-mă la tăblița aia am realizat că am văzut oameni în cărucior la Niagara, într-un loc plin de scări și pontoane din lemn, în permanență ude. Am văzut cărucioare în One World Tower din New York, la peste 500 m înălțime. Am văzut cărucioare la parcul acvatic din Orlando, la grădina zoologică din Miami, absolut peste tot. Dar nu le-am observat nicăieri.
Copiii în cărucioare, cu dizabilități fizice și/sau intelectuale se distrează cot la cot cu ceilalți copii, au acces la absolut tot ceea ce este disponibil pentru toată lumea, cu foarte rare excepții, care țin de siguranța lor. Părinții acestor copii duc doar lupta cu sine și cu durerile ce vin la pachet cu un copil diferit.
Au scăpat de lupta cu lumea. Cu privirile strâmbe, cu sprâncenele ridicate, cu oftaturile pe sub mânecă. Cu agitația care se crează atunci când apar ei și copiii lor. Au scăpat de lupta cu statul. De umilințe, de rampe strâmbe sau inexistente, de drumuri închipuite la instituții fantomă, de cozi la ghișee urâte cu oameni mici.
Au scăpat să fie prizonieri în casă, pentru că afară îi arată toată lumea cu degetul
Pe ei, acolo, în normalitate, nu îi vede nimeni, iar asta este cel mai bun lucru care li se întâmplă zi de zi.
Primul pas îl putem face fiecare dintre noi. prin atitudine, prin informare, prin empatie reală, nu „milă” disimulată. Dacă vreți să aflați mai multe despre persoanele cu dizabilități, în special despre copii și cum au nevoie să fie tratați, vă recomand din inimă proiectul prietenei mele, Ruxandra Mateescu, Supereroi printre noi. Veți citi acolo povești, mărturisiri, suflete de mame, de tați, de frați, deschise către noi, către lume.
Citește și
Adele Chirică, femeia mov care bagă spaima-n Ministere și-n sistem
Cum ne învățăm copiii să se poarte față de cei cu dizabilități?
Tu ai accepta lângă copilul tău un handicapat?
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Multumesc Ioana,pentru cat de simplu,frumos ,real ….ai descris ceea ce cunosc….si cat de simpla-i normalitatea data de conditii,strictul necesar ce face ca totul sa para simplu….dar acolo…..aici….mai este .Cat?Doar Bunul Dumnezeu stie…
Cu drag, Gabi1 Mi-as dori tare mult ca frumosul si firescul asta sa se regaseasca si la noi si sa nu mai vad atatea mamici cu ochii in lacrimi si sufletul plin de durere.
Imi pare bine ca ai apucat sa-ti dai seama cum arata „normalitatea” cu adevarat, nu doar conceptul de normalitate. Eu incerc de multe ori sa povestesc cu prietenii din Romania (in special cei care au copii cu nevoi speciale, si al caror tratament ma oripileaza, cum sa fii ajutat daca societatea te vede ca pe o ciuma de care trebuie sa se scape?!) si sa le explic cum se vede normalitatea aici, dar e foarte greu de realizat daca n-ai experimentat asta niciodata. Am vazut cum li s-au deschis ochii prietenilor care au fost in vizita la noi, la inceput li s-a parut ceva absolut iesit din comun, apoi incetul cu incetul a inceput sa li se para normal, sunt convinsa ca la intoarcerea in Romania au avut experienta inversa… Mult succes in lupta pentru informarea oamenilor, e multa energie dar sper ca la un moment dat sa fie si rezultatele pe masura!
Da, a fost chiar un soc atata normalitate. Efectiv nu i-am vazut, nu am constientizat ca au fost langa noi tot timpul. Mi se pare fabulos!