Now Reading
Neputință

Neputință

De trei zile sunt într-o stare mentală aproape letargică. Nu mă pot concentra la nimic, orice aș face, gândul îmi zboară într-o singură direcție. Citesc tot ce găsesc pe net, declarații, articole, amintiri, tot absolut. Știu că îmi face rău, simt, dar nu pot. Pur si simplu nu pot lăsa asta deoparte, nu o pot lăsa să treacă. Nu pot spune „Doamne ferește” și „Bine că nu mi s-a întâmplat mie”. Pentru că am fost și eu adolescentă, am ieșit și eu în cluburi și atunci și mai târziu, ca adult. Probabil că am fost și eu, ca noi toți, de zeci de ori aproape de moarte.

Nu pot, pentru că am și eu un copil. Am privit-o mai des zilele astea, mai ales când dormea. Am stat minute în șir cu ochii ațintiți la ea, un copil mic, ghemuit într-un pat mare. Mi s-a părut mică și fragilă. Mi s-a strâns stomacul la gândul că acum crește ca o floare, facem tot ce putem pentru ea, o ascultăm, o înțelegem, o creștem cu iubire, încercăm pe cât posibil să îi oferim tot ce are nevoie. Dar că, defapt, nici acum nu putem controla totul și cu atât mai puțin o vom putea face peste câțiva ani. Va crește și își va lua zborul. Își va cere drepturile, printre ele aflându-se și dreptul la libertate. Și atunci totul va fi tot mai puțin în controlul nostru. Sigur, dacă ar crește într-o țară în care viața nu e o loterie cu șanse mult mai mici de câștig decât în mod normal, poate aș fi mai liniștită. Dar chiar și așa, și acolo unde legile se respectă și treaba merge cum trebuie în spitale, școli, justiție, și acolo intră unul cu mitraliera în scoală și rade tot, așa cum s-a întâmplat prin America sau deraiează trenul în urma unui atac terorist sau mai știu eu ce se întâmplă.

Zilele astea am conștientizat mai puternic ca oricând că din momentul în care devii părinte, nu mai ai liniște. Nu mai poți pune capul pe pernă până nu îl știi acasă în siguranță, îi dai o mie de sfaturi și îl rogi să fie atent, cu riscul de a-l enerva (asta zic eu, care acum mă aflu încă în banca enervaților), îți vine să mergi cu el de mână, dar apoi îți dai seama că ești cam penibilă, și te retragi și speri că totul va fi bine.

Mă uit la ea, mică într-un pat mare și mă simt neputincioasă. Și mă gândesc la toate mamele tinerilor din Colectiv, care nu își vor mai putea privi copiii dormind, nu le vor mai auzi glasul la telefon, nici măcar nu îi vor mai putea cicăli să aibă grijă. Și mi se împăienjenesc ochii de lacrimi și mă cuprinde revolta și mă întreb ca o moară stricată în capul meu De ce?……….

Dumnezeu să vă aibă în paza Lui, suflete nevinovate!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.


Copyright Ioana Marinescu Sima 2020 | Branding & Website realizat de Ama Mihaescu CREATIVE STUDIO 

Scroll To Top