-Mami, de ce avem toți diplome la fel? De ce nu e cu locul I, II și III?
-Pentru că aici este altfel, iubita. Toți copiii sunt apreciați la fel și notele le primim fiecare și le știm doar noi.
-Asta înseamnă că nu am cântat bine, mami?
Am simțit că mă strânge sufletul și am tăcut pe moment.
Nu,draga mea, asta înseamnă că deja v-am contaminat mințile pure. Că le-am înghesuit în tipare gata croite, în clasamente în care unii sunt mai buni ca alții și asta se măsoară în podiumuri, în diplome scrise în grabă cu pixul, în zâmbetele voastre pure pierdute în lumea noastră strâmbă.
Am participat săptămâna trecută cu Ana la primul ei concurs de interpretare de anul ăsta. A fost altfel. Pornind de la juriu. Cred că eu terminam cel puțin liceul când ei primeau Apgarul la maternitate. Vârsta nu i-a împiedicat să fie atenți la copii, conștiincioși și să noteze obiectiv. Evident că am citit pe colo și dincolo că erau prea tineri și implicit incapabili să aprecieze copiii. Ca și când flerul și capacitatea de judecată ar da testul CNP-ului. Eu una am citit pe chipurile lor emoție și bucurie și mi-a ajuns. Port în suflet și acum zâmbetul unuia dintre ei când a cântat copilul meu. I s-a luminat fața la propriu.
Tot altfel a fost și notarea. Au existat fișe individuale, pe care le-a primit fiecare copil. Pe ele exista și nota, dar, mult mai important, erau trecute aprecieri și recomandări ale juriului. Adică știai ce a fost bine și unde e loc de mai bine. Un pic la mintea cocoșului și totuși nepus în practică de nimeni altcineva, la sutele de concursuri care jupoaie părinții de bani evaluează copiii.
Cel mai palpabil „altfel” a fost clasamentul. Pentru că notele nu s-au comunicat public, toți copiii au primit aceeași diplomă și același trofeu. Au fost chemați pe scenă și au primit aplauze sincere, zâmbete și premii egale. Mulți părinți nu au înțeles. Am auzit comentarii despre lungul drum bătut până la Brașov „doar pentru asta”.
Că până la urmă, fără premii și medalii viața e pustiu
Ce dacă tu știi că ai un copil bun, capabil și talentat? Dacă nu îți scrie cu creionul pe-o hârtie ștampilată, care musai trebuie să fie mai cu moț ca a lui Gigel din stânga, parcă începi să ai îndoieli.
Unii copii nu au putut să primească noutatea. Ochișorii lor căutau cupa mai mare, urechiușele așteptau să audă locul. Așa mici și încă inocenți, au deja nevoie de confirmare, de cineva să îi așeze în clasament, pe podium, la locul lor, pe care, pe măsură ce vor crește, și-l vor găsi tot mai greu fără repere.
Școala, concursurile, părinții, toți le spun că nu sunt destul de buni dacă nu confirmă. La evaluări, la teste, la teze, la lucrări, la olimpiade, la concursuri. Dacă nu aud clinchetul medaliei la ureche, dacă nu simt greutatea trofeului în palme, dacă nu văd nota aia mare, aprecierea aia formală. Și ei ne cred.
Dacă tot ne cred, ce-ar fi să îi învățăm că se poate și altfel? Că participarea la o competiție stă în bucuria de a fi acolo, de a-ți putea măsura puterile cu tine însuți cel de data trecută. Că înseamnă și să vezi cum stai în raport cu ceilalți, dar ca să te evaluezi, nu să te descurajezi sau să te împăunezi.
Nu zic să le spunem despre competiție că e un lucru rău. Nu cred asta și chiar susțin competiția până la un punct.
Zic doar ca atunci când găsim situații noi, care promovează altfel etalarea talentului și competiția, să le arătăm că e în regulă și așa. Să îi învățăm să accepte diversitatea și să își însușească, cu timpul, motivația intrinsecă, nu extrinsecă.
Și, mai presus de orice, să îi iubim pentru ceea ce sunt ei, nu pentru un palmares, fie el iluzoriu sau palpabil.
Citește și
De ce nu îmi duc copilul la concursuri școlare, dar îl duc la cele de aptitudini
Există fenomenul de burn-out la copii?
Nu mai creșteți genii, creșteți copii fericiți!
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
E foarte greu să ne cunoaștem limitele și echilibrul. Mi se pare atât de trist să văd copii purtați de colo-colo, doar spre mândria părinților care au rămas cu vise neîmplinite în copilărie… În același timp, altor copii li se îngroapă talentul și talantul – sub „atenta nepăsare” a părinților. Una peste alta… facem competiții, uitând de multe ori să explicăm că provocarea cea mai mare este să concurăm noi cu noi – nu noi cu alții.
Felicitări pentru minunea ta!
Multumesc mult pentru aprecieri! Si da, e tare greu, granita e tare tare fina. Zi cu soare!
Felicitări prințesei si părinților. De acord cu ce spui, Ioana, toti avem loc de îmbunătățiri la capitolul competiție si nu numai.
Multumesc mult, Mihaela!
Mi s-a strâns sufletul citind, Ioana…Din păcate noi, părinţii, nu ştim altfel… Felicitări pentru minunea de copil şi pentru articol! 🙂
Multumesc, Denisa, te imbratisez!