Nu mă consider o persoană patriotă. Nu știu dacă am fost vreodată, dar clar în ultimii ani mi-am pierdut orice urmă de sentiment patriotic. Pentru că, oricât de frumoasă ar fi țara mea și unii oameni din ea, nu pot să mă prefac că nu văd. Nu pot să nu văd cum copilul meu pleacă gârbovit la școală în fiecare dimineață și cum dintr-o veselie, o curiozitate și o efervescență, devine pe zi ce trece mai blazat, mai conformist, mai lipsit de strălucire. Cum ajunge să refuze să facă un exercițiu despre care i s-a spus că este opțional, doar de frică „să nu îi strice punctajul”. Cum se chinuie să învețe lucruri care nu îi fac plăcere și cel mai probabil nu îi vor folosi la nimic.
Nu pot să nu mă gândesc că de la începutul anului eu nu mai sunt angajată la firma mea, pentru simplul motiv că trebuia să plătesc niște taxe pe care nu mi le permiteam, pentru o brumă de bani primită de anumite categorii sociale și reflectată din plin în prețuri. Nu pot să nu îmi amintesc cum mă trece în fiecare zi un fior de groază la gândul că Doamne- ferește avem nevoie de intervenții medicale de urgență și nu știm dacă mai plecăm întregi de acolo.
Nu pot să nu îmi amintesc cum mi-am dus bunica bolnavă, internată pentru o afecțiune la rinichi într-un spital care nu are secție de urologie (!), cu mașina personală – „pentru că nu sunt salvări” – de la un spital la altul și ne-au trimis înapoi, că lipsea nu știu ce hârtie.
Nu pot să nu văd statisticile care spun că jumătate din copiii României se culcă flămânzi
Că avem cea mai fragedă medie de vârstă a femeilor care nasc. Că trăim în cea mai aglomerată capitală europeană și locuim în cele mai poluate orașe. Că tăiem cele mai multe păduri în mod ilegal. Că în fiecare zi ne mor copiii de foame și bătrânii de neglijență.
Nu am de ce să fiu mândră. Felul în care e condusă țara mea, dintotdeauna aproape, nu are nimic de mândrit în el
Și nu mai vreau să aud să facem noi, nu doar să așteptăm. Eu fac. Mă port civilizat, respect legile, plătesc impozitele, donez sânge, ajut oameni în nevoie atunci când pot, mă implic în cazuri sociale, îmi educ copilul în spirit civic. O să continuu să fac toate astea, ba chiar o să mă străduiesc să fac mai mult. Alții fac infinit mai multe și totuși situația de ansamblu rămâne aproape la fel. Pentru că e nevoie de cineva să îi oblige pe cei care nu fac să facă și asta nu se poate decât prin aplicarea legii. Și pentru că este nevoie de o ordine socială, pe care nu o pot da cetățenii de capul lor.
În fiecare zi mă gândesc să plec din țară, așa că nu pot să fiu ipocrită să spun că sunt patriotă
Nu sunt. Și totuși, de fiecare dată când aud imnul național simt furnicături pe piele și mi se umplu ochii de lacrimi. Este ceva ce nu pot controla și recunosc că uneori mă enervează. Nu știu din ce vine. Poate din obișnuință, poate din ceva mai presus de mine, poate din speranță. Din speranța că, într-o zi, ceea ce aștept eu și toți ai mei se va înfăptui. Nu, n-așteptăm să devenim brusc cea mai mare economie a lumii sau să avem autostrăzi suspendate, deși n-ar fi tocmai rele.
N-așteptăm nimic fantastic, nimic de Cartea Recordurilor
Vrem doar legi bine gândite și aplicate, amenzi care să se dea tuturor cetățenilor, fără excepție. Licitații corect făcute și câștigate. Instituții la care să mergi cu încredere, nu cu silă și groază. Spitale în care să nu se mai moară de infecții, neglijență și neputință. Școli în care să nu se mai vopsească gardul și înăuntru să fie copii umiliți, tratați fără respect și aflați la cheremul unor profesori lipsiți de empatie și insuficient pregătiți. O programă școlară axată pe nevoile actuale și pe profilul și capacitatea de învățare a copilului. Măsuri reale pentru categoriile defavorizate, care să pornească în primul rând de la educarea lor.
Mai puțină propagandă și mai multe fapte
Nu știu ce să-ți doresc, țara mea, de ziua ta. Știu doar că eu îmi doresc ca furnicăturile pe care le simt pe piele atunci când aud imnul național să mă bucure. Să cred cu tărie că am de ce să fiu mândră că sunt româncă. Să țin capul sus și să dorm liniștită că fetei mele îi va fi bine în țara asta.
LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!
Credit foto – Cristina Jilavu, Event Portrait
Make-up and styling by Cristina Calancea Coafuri si Machiaj
Ie românească de la Romanian Art & Craft
Citește și
Cele două Românii. Cât ne mai zbatem între ele?
Du-te în pi…da mă-tii și pune-ți produsele
Taximetria este despre șmecherie. Lăsată în stradă la trei dimineața
Brașov, un oraș mereu surprinzător. Ce am descoperit într-o vizită de două zile
Mini-vacanță în Bucovina. Obiective de văzut cu cei mici
Iași, un oraș fascinant. Ce poți vedea în două zile
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
