Cel mai des feedback pe care îl primesc în ultima vreme de la cei care mă citesc este că motivul pentru care o fac este autenticitatea, faptul că sunt reală, vie și nu vreau să par perfectă. Ne-am plictisit de mame tablou, vrem mame reale, mi-a scris o cititoare, exasperată de sfaturi, rețete și „ingrediente” minune ale creșterii unui copil. Mă faci să nu mă mai simt o ciudată, mi-a scris o altă mamă. Toate cuvintele lor îmi întăresc convingerea că numai autenticitatea și naturalețea ne mai pot salva. Mă încurajează să mă arăt cum sunt, să povestesc și de momentele când îmi e greu și în care vreau să fug și să mă ascund sub o scoică de la mare până trece tot.
Câteodată, am senzația că Universul e pe umerii mei
Că dacă eu mă opresc un pic și zic „nu mai pot”, o rotiță importantă se va disloca de la locul ei și tot angrenajul se va prăbuși. Casa o să se descompună sub greutatea rufelor necălcate, a prizelor nereparate – aici eu dau doar cu „gura” către persoana responsabilă, mânată în viață de o mare relaxare care mie îmi lipsește sau sub apăsarea prafului neșters.
Fără vigilența mea permanentă, copilul o să dea de bucluc. Profesoara de pian nu va mai accepta și anul acesta lipsa de mobilizare, la evaluări o să înceapă să conteze că matematica șchioapătă, cerul o să se crape sub greutatea unei teme neterminate.
Fără implicarea zi de zi,minut de minut, blogul va sfârși în negrul anonimat, iar tot ce am construit până acum va fi fost în zadar
Trebuie să postez zilnic, să vin cu idei noi de proiecte, să cresc și Instagramul, că se cere, conținutul să fie și distractiv și educativ. Mulți de să. Și de trebuie. Din toate direcțiile. Peste ele, vine nevoia de socializare, de prietenie, de a fi și fiică și soție și ce alte roluri mai primesc peste zi.
M-am obișnuit să jonglez cu ele și de cele mai multe ori îmi e bine. Câteodată însă mi-aș dori să spun stop! , să stau și să respir. Sigur, nimeni nu mă forțează să fac nimic, nu am șefi și nici deadline-uri.
Doar că eu sunt cel mai aspru șef al meu
Eu îmi pun în spate mai mult, mai greu, mai bine, mai sus. Ștacheta pe care ți-o ridici singur e cea mai afurisită. Eu le impun și celorlalți ritmul meu și îi aduc uneori la exasperare. E tare bine când îmi amintesc să pun pauză și să respir. Să citesc o carte, să mă plimb 10 minute, atentă la fiecare pas, să stau măcar o clipă cu mintea goală de gânduri, să las toate planurile și să mă bucur de prezent.
Și ție îți e greu să îți dai jos Universul de pe umeri și să îți dai seama că dacă iei o pauză nu se va întâmpla de fapt nimic? Vei fi doar un pic mai relaxat și mai odihnit.
Citește și
Lăsați mamele să plângă! Nu le mai opriți!
Mâna sus cine a obosit să fie mama perfectă!
Uneori, o mamă are nevoie doar de mulțumesc!
Mamele ar trebui să trăiască veșnic
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Sursa foto – Freepik.com
