Mami, cât citim la lăptic, să știi că vreau să stăm în fotoliu. Sunt obosită și simt nevoia de asta. Iau cana de lapte într-o mână, cartea în cealaltă și mă chinui să mă așez și să îi fac și ei loc. Eu sunt lungă-n picioare, ea e lungă cu totul, iar fotoliul puf abia se mai ține în echilibru sub noi. Dar ne primește acolo, cu ofuri și supărări, cu anxietăți și oboseli de peste zi, cu sete de liniște. E locul nostru special, oaza în care ne refugiem când ne certăm, când plângem, când paharul dă pe dinafară. E ca și cum în fibra fotoliului s-ar ascunde o substanță magică, o zână cu o baghetă, care schimbă tonul arțăgos cu râsete și nervii cu energie bună.
Și chiar se ascunde ceva acolo. E energia care ne-a legat din primul minut
Pe același loc stătea până nu demult scaunul-fotoliu de alăptat. Acolo, ea îmi adormea pe piept, eu îmi rezemam capul greu de marginea fotoliului, ca pe cea mai luxoasă pernă și dormeam amândouă așa ore în șir. Amorțeam, îmi înțepeneau picioarele, mă durea capul, dar parcă acolo somnul era mai odihnitor ca în confortul previzibil al patului.
Când a intrat la școală, am trecut scaunul în sufragerie și l-am înlocuit cu un fotoliu puf, cum altfel decât roz. Urma să fie locul ei de lectură și relaxare. A ajuns locul nostru de împăcare, uneori terenul de luptă cu „demonii” zilei. În colțul nostru urlă când nu mai poate la teme, suspină sfâșietor că s-a certat cu prietena ei, plânge de oboseală sau de frustrare. Zâna își face treaba, vorbele ies mai ușor, lacrimile se usucă mai repede și ne intrăm mai repede în normal.
Deși nu a fost gândit așa inițial, fotoliul din colț este locul terapeutic al casei
Uneori vrea să citim acolo povestea de seară, exact așa cum îi citeam când avea o lună, două, șase, un an. Atunci, mă urmărea cu ochii mari, curioși, gângurea și zâmbea când îi plăcea ceva din tonul vocii mele. Acum, se lățește peste brațele mele și vrea să citim împreună sau alunecă din poala mea cu un râs zgomotos.
Nu știu dacă o să mai stăm împreună mult timp în fotoliu. Poate un an, optimist vreo doi.
Mi-aș dori, însă, ca locul magic să își păstreze doza de energie bună.
Să fie spațiul ei de refugiu, când problemele adolescenței o vor depăși. Să fie oaza în care își găsește liniștea, când totul din jur o copleșește, lumina când totul pare să se întunece. Și da, o să fiu și eu acolo, într-un colț. Chiar dacă n-o să mai încăpem amândouă în el, o să stau mereu pe fotoliul imaginar din inima ei și o să fac cum mă pricep eu mai bine să o țin în brațe, chiar dacă picioarele o să ne alunece pe jos și poate uneori o să mai și cădem. O să fim amândouă, înlănțuite, ca în prima zi când am stat împreună pe fotoliu.
Voi aveți un colț al casei unde vă e bine și simțiți că primiți energie bună de acolo?
Citește și
Mamele ar trebui să trăiască veșnic
Clipă, stai aici, în inima mea, mereu!
Clădiți-le amintiri! Case și mașini își vor lua singuri
Unde te grăbești? Mai ține-l în brațe puțin!
Aș vrea să stăm de mână toată viața!
Povești cu ponei. De mână prin viață cu o fetiță mare
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
