Lasă-mă în pace, mereu faci așa, vii și îmi strici momentele și după aia faci pe inocenta, pleacăăăă! Mă uit descurajată la ea și mintea începe să se întrebe cu ce am greșit. Mă dusesem doar să o întreb dacă vrea lapte cu cereale sau iaurt cu fulgi. Ea citea și a urmat tăvălugul de mai sus, care se repetă tot mai des în ultima vreme, sub diferite forme. Ușor ușor, viața cu pre-adolescenta mea devine un permanent mers pe cărbuni încinși, gheață subțire, sârmă fină sau orice atât de fragil încât riscă să se destrame în fiecare clipă și să te lase pradă uraganului. Inițial, am pus-o pe seama greului din ultimul an, apoi m-am întrebat ce greșesc eu, ce aș putea face mai bine, mi-am făcut procese de conștiință infinite, am căutat să repar, să anticipez, să am grijă. Până când, într-o discuție revelatoare cu terapeuta mea, Loredana, am realizat ce strigă toate aceste acțiuni ale copilului meu.
Iubește-mă când merit cel mai puțin!
Sunt teste la care mă supune, în procesul ei de formare a personalității, ca să vadă cât de mult o iubesc, câtă bază poate avea în mine, până unde poate întinde coarda. Are nevoie să se desprindă, să își creeze propriul eu, dar în același timp să știe că mama va rămâne mereu acolo să o accepte și să o iubească. Câteodată îi este atât de greu să se înțeleagă ea însăși, încât are mai multă nevoie ca oricând să o înțeleagă altcineva. Și cine ar fi mai potrivit decât cea care i-a dat viață? Evident că întrebarea firească a mea a fost de ce face doar cu mine așa și nu și cu tatăl ei, iar răspunsul a fost cât de poate de logic. Testează cu partea feminină, pentru că în relație cu cea masculină are alte nevoi de îndeplinit.
Este un proces prin care ea trece la pre-adolescență dar, dacă stăm bine să ne gândim, este ceea ce ne dorim cu toții. Să avem acea persoană care să ne iubească în cele mai negre momente, în care nici noi nu ne mai înțelegem și aproape că nu ne mai suportăm, să ne ia în brațe când noi dăm isteric din mâini și ne împotrivim cu toată puterea, să știm că îi putem spune orice și în afară de puțin orgoliu rănit pe moment să nu stricăm nimic. Să existe o fundație atât de solidă la care să putem apela când ne e cel mai greu și să știm că oricât am da, nimic nu o va putea dărâma. Este siguranța pe care o simți, încrederea nelimitată în cineva și convingerea că îți va fi oricând alături, indiferent cât de nesuferit ai putea deveni.
Așa că, nu vă mai supărați atunci când copiii voștri se poartă cel mai urât cu voi, deși faceți totul pentru ei
Nu ați greșit cu nimic, iar ei, în adâncul sufletului lor, știu asta. Doar că au nevoie să verifice, încă de pe acum, că există cineva care îi va iubi cel mai mult atunci când merită cel mai puțin. Și că, indiferent dacă atunci când cresc, vor mai găsi o astfel de persoană sau nu, voi veți rămâne mereu stâlpul lor, care nu se dărâmă nici la cele mai aprige furtuni.
Citește și
Ce am învățat de când sunt mamă
Nu mai creșteți genii, creșteți copii fericiți!
Uneori, o mamă e sacul de box al copilului ei
Sunt o mamă normală, care face ce poate în vremuri anormale
E atât de mișto să fii mamă de fată!
Dacă vă plac articolele mele, vă invit să dați like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu noutățile.
