Stau cât de dreaptă pot eu, dar genunchii nu prea mă ajută. Parc-ar fi două piftii uitate pe masă în miezul verii. Îmi frământ cu mâna șorțulețul. Materialul sintetic se lipește și se electrizează. E prima zi în care îmi place uniforma școlară. De regulă mi-e prea cald sau prea frig în ea, nu îmi place cum se simte pe piele și mi se pare tristă. Dar azi e altfel. Suntem la Văleni, la casa lui Nicolae Iorga. Așteptăm să ne facă pionieri. Nu prea înțelegem exact ce e aia, dar primim bomboane cubaneze la final și pare să fie un lucru bun. Nu va mai fi peste câteva zile, decât pentru unii dintre noi. Pentru cei care primesc șnururile colorate, de șefi. Șef de clasă, comandant de detașament și ale titluri pompoase, care îi fac pe ceilalți să creadă din nou că nu merită. Exact cum au crezut când s-au împărțit coronițele. Am mai avut cravate încă un an și un pic. La fel și uniformă. Apoi a venit Revoluția și totul s-a desființat.
Uniforma școlară a dispărut și în locul ei au apărut blugii, tricourile, colanții. Au apărut culorile.
Multe culori, cât să alunge cu ele tot griul în care ne zbătusem, tot întunericul bolnăvicios, toată tristețea care ne mâncase în comunism. Am dat jos tablourile cu Ceaușescu de pe pereți și, odată cu ele, am aruncat la gunoi șnururile de șefi – Doamne, cât le-am urât și uniformele pepit, din materiale proaste. Atunci au început să se vadă diferențele. Unii aveau pantofi sport de firmă, alții gumari din Obor. Unii aveau blugi prespălați, alții doar pantaloni de trening. Tricourile cu inscripții spuneau multe despre tine. Cam cum spuneau înainte șnururile colorate, numai că acum nu primeai doar tu ștampila de „neadecvat”, ci toată familia. Familia ta avea sau n-avea, tu erai „valabil” sau sărăntoc.
În ultimii ani, uniforma școlară a reapărut, întâi timid, apoi din ce în ce mai definită
Nu mai e una pentru toți, ci fiecare școală decide dacă să aibă uniformă și cum să arate ea, dacă e obligatorie sau nu, dacă e însoțită de emblema școlii sau e doar un dress-code. Unele școli cer doar bluză/cămașă albă și pantalon sau fustă/sarafan închis la culoare.
Evident că au apărut și vocile. Unii spun că e bună uniforma și o asociază disciplinei, alții cred că ne întoarce cu niște zeci de ani în urmă.
În ciuda amintirilor nu prea frumoase din clasele primare, eu cred că uniforma școlară e bună
În primul rând, scutește copilul de întrebarea „Eu cu ce mă îmbrac?” și pe părinte de „Cu ce mai îmbrac copilul azi?” Opțiunile se reduc la maximum trei, între care nu prea contează prea mult ce alegi. Timp mai scurt, scandal mai mic, dimineți de școală mai senine.
Teoretic, micșorează nevoile din garderobă și mai cruță puțin bugetul de haine. Practic, ține de fiecare părinte și copil.
Măcar la nivel de vestimentație, reduce diferențele dintre copii. Sigur că există ghiozdanele, penarele, telefoanele, încălțările și toate celelalte care pot sublinia diferențele, da oricând alegem ce jumătate a paharului să privim, nu?
Face o distincție simbolică între timpul de școală și timpul liber și cred eu că îi ajută pe copii să aibă niște repere. Când vin de la școală, copiii se dezbracă de uniformă și, simbolic, de emoțiile grele pe care le-au adunat peste zi. Dacă nu are sens pentru toată lumea treaba asta, e ok.
Dacă uniforma conține și însemnele școlii, poate ajuta la identificarea copiilor și reperarea lor în cazul în care s-ar pierde.
Mie personal mi se pare că le dă copiilor un aspect unitar și un anumit sentiment.Nu știu dacă „disciplină” e cuvântul, dar cred că uniforma școlară imprimă un soi de apartenență.
Mai spun doar că, în aproape toate sistemele de învățământ din lume uniforma e obligatorie. O fi întâmplătoare treaba asta?
Da, eu cred că un dress code de școală e necesar, în condițiile în care părinții sunt lăsați să aleagă de unde să cumpere hainele, să aleagă materiale calitative și să nu li se impună un producător „agreat”.
Voi ce părere aveți despre uniforma școlară?
Citește și
Nu merg copiii la școală. Serios, voi știți cât costă rechizitele?
Performanță școlară cu muci pe față și multă singurătate
De ce nu se concentrează copilul la învățat. Cauze și soluții
Oana Moraru. Școala nu este garanția succesului în viață
Otilia Mantelers. Succesul la școală depinde de implicarea părintelui
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutăţile.
Sursa foto – Freepik.com
Si eu cred ca era o idee buna, elimina o parte din diferente, cel putin in timpul programului scolar. Sper sa fie introdusa iar
Cum spuneam, unele scoli o au. Sau au macar dress code. Si mie mi separe utila, ma bucur ca nu sunt singura
Am crescut intr-o familie de intelectuali relativ saraca. Hainele erau ultima chestie pe lista. Bafta mea a fost ca m-am nascut fara senzorul care spune „Gigel are aia si eu n-am”, nu m-a durut niciodata de moda, de „tzoale de firma” si asa mai departe, si asta m-a scutit tot timpul de frustrari, mai ales pe vremea cand exact cum spui, incepusera sa se afirme copiii cu diverse marci de haine. In timpul asta eu purtam geaca hippie cambrata de catifea reiata pe care o avusese taica-meu in liceu si mi se parea ca sunt cea mai cool de pe lume. La intalnirea de 20 de ani de la terminarea liceului fostii colegi mi-au confirmat ca eram extrem de cool, nu pentru ce purtam (niciunul nu isi mai aducea aminte) ci pentru flerul cu care purtam respectivele haine, ceea ce as vrea sa le insuflu cumva copiilor, poti sa fi trendsetter si in zdrente, daca stii cum sa le porti si sa le dai personalitatea ta. Fiica-mea e ca mine, mai spune cate o fetita: „tricoul ala negru e cam creepy si cine sunt Thrice?!” si Emmy raspunde „Imi place mie, asa ca nu-s curioasa ce crezi tu” cu nonsalanta. Robert din pacate e foarte atent la ce au alti dar cu hainele e ok, ii pasa mai mult sa se simta comfortabil (el are putina anxietate si niste sensory issues, dar am reusit sa ajungem la un echilibru, m-am prins in ce se simte bine si nu-i creeaza senzatii aiurea, la el nu e nici foarte complicat ca e baiat, din doua tricouri de bumbac cu inscriptii super haioase l-am rezolvat). Dar referitor la intrebarea ta, eu as fi ok cu conceptul de uniforma, cu niste mici conditii. Adica sa existe optiuni (sa poti purta si fusta si pantaloni lungi si scurti, ca sa acoperi necesitatile meteo si pe cele de vaga individualizare a copilului) si sa nu fie atat de scumpe incat sa devina toata chestia o afacere. Aici sunt scoli care au uniforme si scoli care nu au, dar au dress code foarte strict. E ok, stii dinainte in ce te bagi. Scoala noastra are gama completa de optiuni daca vrei sa porti haine cu inscriptiile scolii, doar ca nu e obligatoriu sa le cumperi sau sa le porti, e vorba doar de mandrie. Pentru ca nu sunt ieftine, copiii au cateva chestii cu Cardinalii (stii, pasarea aia frumoasa si rosie, e simbolul scolii), si le poarta cand au „Spirit Days”, adica isi arata mandria de a apartine respectivei scoli. Si la concursuri sportive. Dar in rest umbla imbracati normal, ca orice copii de varsta lor. N-am constatat aici sa fie discriminare pe motivul marcii de blugi, pantofi sau rucsac, dar na, inca suntem la varste mici, sa vedem cum evolueaza problema mai incolo.
Ce poveste frumoasa ai, Simo, ca intotdeauna :-). Tare reconfortante sunt povestile tale pentru mine. Imi pare ca ai vut o copilarie fix cum nu am avut eu, adica echilibrata, fericit, chiar daca nu bogata, ce mai, imi place mult cum povestesti despre momentele alea.
Legat de uniforma, exact asa simt si eu. Pana anul trecut spre jumatate, la Ana ne impuneau o anume uniforma, de la un anume comerciant. O porcarie de materiale, culori urate, scumpe ca prcu, in fine, tot tacamul. Ulterior s-au destetat si acum vr doar dress cde, adica tricou alb, fara inscriptii si culoare inchisa in jos. Bne, unii nu il respecta si cum Ana are senzor de nedretate, mereu vine acasa cu scandal Mamaaaa, toti au triciouri cu scris. Toti aia inseamna o fetita, ajung sa aflu 🙂
Multumesc mult Ioana, sa stii ca pe unii amici ii calca pe nervi optimismul meu si faptul ca intotdeauna am ceva pozitiv la care sa ma gandesc, dar e si chestie de crestere. In tot gri-ul ala cotidian din comunism, copilaria mea a fost magica (bine, ti-am mai spus eu ca taica-meu a fost un om cum intalnesti poate o data in viata, babele din cartier strigau Isus dupa el, stiind ca e blasfemie dar nu se puteau abtine, hahaha) 🙂 Si da, stiu cum e cu „senzorul de nedreptate”, uneori e focusat pe o chestie anume, si generalizeaza fara sa vrea :-))) „mama, toti in afara de mine au facut nu stiu ce!” si la intrebari mai amanuntite, „toti” sunt unul-doi copii 😀 Dar stiu ce spui, cum poti sa-i impui Anei sa asculte de regula, cand la altii nu se aplica, ti se rupe sufletul. Cand incerc sa-i explic lui Robert ca „be the better man” in situatii si conflicte e o chestie strict pentru sufletul lui, ca n-o sa-i ridice nimeni statuie pe motivul asta… nu e foarte usor 🙂
Pfff, da, chiar nu e usor, dar eu cred ca reusim usor usor pana la urma. Te imbratisez!
Noi suntem in Anglia momenta si fetita va incepe din spetembrie gradinita si la 3 ani jumatate deja i se cere uniforma,dar pe de o parte mi se pare bine,asa nu se vor face diferente,cum ai spus si tu i articol,ca unii parinti isi permit haine de firma si altii nu si tot copiii au de suferit si cred ca asa invata si copii de mici sa fie ordonati si sa se considere toti egali!!!
In Anglia e totul atat de normal si firesc si frumos! Mult succes la gradi!
Apropo, cu titlul de gluma, ca tot vorbeam cu o prietena de asta. La poza de absolvire a liceului, cum te diferentiezi cand toata lumea poarta alb si negru? Pai cu vesta si papion facute de subsemnata (pe tipare din Burda) si tenisi inalti :-))) Oaia neagra inotand contra curentului 😛 (https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10151534817046066&l=eb4b54ac1a)
Vaaai, doar mi te imaginez, cat de tare!
OMG, inseamna ca numai eu am suferit din cauza hainelor urate din scoala dupa 89? Adevarul este ca si acum imi plac hainele (cat mai multe si deosebite daca e posibil), asa ca poate e o „chestie” personala. Mi s-a spus ca sunt „shoe freak”. Dar sunt absolut de acord cu uniformele scolare. Din motive de comoditate si timp pierdut cu asortatul hainelor dimineata. 😀
P.S. Simona, tot aradeanca (adoptata) si eu. :))
Cred ca tuturor femeilor le plac hainele si pantofii! Dar, in acelasi timp, ne place si eficienta, iar balamucul de dimineata…oh, no, thanks!