Una din fricile teribile ale oamenilor trecuți printr-un divorț – și, cel mai probabil, și a celor care suportă căsnicii sau relații toxice este frica de singurătate. Citesc săptămânal câteva postări pe această temă, iar din comentarii răzbate clar frica, îmbrăcată sunt diferite forme – urât – ajung seara acasă și nu e nimeni, nevoie de socializare – nu am și eu cu cine să beau cafeaua dimineața, nevoia de ajutor – am obosit să le fac pe toate singură, insecuritate financiară – să știu că mai e un venit acolo.
În realitate, nimic din toate astea nu e un capăt de lume. Intri în casă, aprinzi lumina, dai drumul la muzică, dansezi, te bucuri de un film, de o baie, de o carte. Nu ai cu cine să bei cafeaua, chemi o prietenă, o suni pe mama, faci videocall dacă e cazul, ieși la terasă dacă poți, ohoooo, soluții sunt gârlă. Ai nevoie de ajutor, suni un prieten, chemi un bringo, rogi pe cineva să îți plătească facturile. Nu-ți ajung banii, cauți un extra job, faci un plan de investiții, știu și eu, ați înțeles ideea. Orice „problemă” are o rezolvare și orice piedică un declick. Totul e să fii bine și să cauți soluții dintr-un spațiu de liniște și relaxare, nu dintr-unul de panică. Și mă refer aici la tot. Cauți o relație din frica de singurătate, o să dai peste toate specimenele pământului, cauți job din frică și insecuritate, accepți compromisuri și ajungi să îți paradești nervii. Vrei să slăbești pentru că te urăști gras, o să aduni kilogramele mai ceva ca DSP-ul amenzile, iar exemplele pot continua lejer.
De fapt, frica de singurătate ascunde teama de însingurare
Nu sentimentul de singurătate în sine e problema, dacă el nu vine la pachet cu gol emoțional. Când ești singur fizic, și ești bine cu asta ai o paletă întreagă de opțiuni și soluții. Ca să nu mai vorbim de cei cu copii. Dacă nici ei nu înseamnă opusul singurătății, atunci cine? Problema este golul, percepția singurătății ca pe abandon, ca pe starea aia de „sunt a/al nimănui”. Îmi amintesc de mine, în perioada dintre separare și divorț. Stăteam ore în șir pe balcon cu ochii în gol. Ana era poate în casă, poate la un telefon distanță, mama la fel, prietenele zumzăiau grijulii în jurul meu. Eu simțeam că sunt singură pe lume și așa voi rămâne. Se activase în mine puternic rana de abandon, care adusese strâns de mână însingurarea.
Putea să vină atunci la mine un stadion întreg, să se prezinte pe alese cei mai chipeși masculi de pe pământ, golul tot nu pleca. A plecat abia când am procesat durerea, când am acceptat situația, când am lăsat să plece – cât și cum am putut – toată imaginea idilică din mintea mea și, mai ales când m-am bucurat de singurătate. Când am găsit lucruri agreabile de făcut și am realizat că singurătatea nu înseamnă însingurare, iar sentimentul de însingurare îl poți avea chiar și într-un cuplu, și atunci doare al naibii. Ei bine, abia atunci am început să diger mai bine – încă nu de tot – momentele în care Ana nu e cu mine și să mă pot bucura de viață, exact în formula în care se află ea la momentul Tx. Și am realizat că nicio stare nu e pentru totdeauna. Azi poate sunt într-o relație, peste un timp s-ar putea să fiu iarăși singură. E posibil să vreau să fiu din nou „pentru totdeauna” cu cineva sau e la fel de probabil să nu. Și e ok oricum. Și de la punctul ăsta încolo ne putem uita pe site-uri de dating fără presiune și putem face o grămadă de chestii pentru noi, indiferent de ce scrie în statut – ăla imaginar, desigur, celălalt chiar nu contează.
Când accepți că singurătatea nu înseamnă însingurare poți multe
De exemplu, să conștientizezi că înainte să fii căsătorit ai fost singur și erai ok cu asta. Cine era. Eu nu am fost niciodată și da, aici era o problemă, noroc că am conștientizat-o. Realizezi că dacă ai copii nu vei fi niciodată singur și mereu o să ai o preocupare, fie ea și mentală, chiar și când copilul o să aibă 50 de ani. O să începi să îți vezi prietenii și familia și o să constați că te iubesc și că sunt tare buni la casa omului.
S-ar putea să îți găsești sau regăsești un hobby. Bine, n-o să te apuci acuma să coși goblenuri – deși de ce nu :-), dar poate începi să faci cursuri de dans, de fotografie sau lecții de desen. De ce oare după ce devin mame femeile se reinventează, dar dacă se întâmplă să divorțeze, se distrug? De ce nu putem privi și divorțul ca pe un nou început? Putem, credeți-mă, dar nu din prima și nici nu trebuie.
E foarte posibil să îți schimbi cariera sau să avansezi la job, pentru că ești sub influența unui suflu nou și, de ce nu, a unei ambiții de a demonstra că poți și singur(ă). Și e foarte ok să fie așa, ai nevoie de motivații, chiar și pornite din orgoliu, atâta timp cât ai grijă să le echilibrezi la un moment dat.
Cu siguranță o să ieși mai mult, mai des și o să socializezi mult mai activ. Important este – și aici vorbesc din nou din experiență proprie- să nu o faci ca și fugă. Sau să o faci la început, pentru că nu poți altfel, dar când poți să te duci să vezi totuși ce e acolo. Pentru mine, lockdown-ul pe care tocmai îl aniversăm azi a fost clopoțelul de trezire. Asta spus frumos, de fapt a fost un fel de purgatoriu, extrem de necesar și benefic.
Sunt sigură că lista cu lucruri de făcut e lungă, de la cursuri la ieșiri în natură, călătorii de tot felul – când și cum se vor permite și altele. Ce este cel mai important este să ne luăm singurătatea, să o acceptăm că e parte din noi și că e doar un statut – temporar sau nu, dar e chestie de alegere și că dacă noi nu vom permite, iar nu va însemna însingurare și dacă va fi așa, va fi și asta o etapă vindecătoare. Și trecătoare. Ca toate în viață 🙂
Citește și
Să-ți pese de cei care te întreabă „Ești bine?”
Oamenii oglindă și durerile nespuse
Stop! Dacă eu nu am grijă de mine, cine o să aibă?
De la chemat salvarea la dans cu mătura prin casă
Ziua în care am realizat că nu mai vreau să schimb pe nimeni
Dacă vă plac articolele mele, vă invit să dați like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu noutățile.
