Adevărul dintre doi oameni îl știu doar ei. Și nici ei nu știu unul singur, pentru că fiecare are adevărul lui. Asta scria Mirela Retegan pe Facebook în urmă cu ceva timp. Mi-a rămas gândul la rândurile ei și am realizat că oamenii judecă fără să știe tot adevărul, fără să întrebe , fără să gândească. Obișnuim să aruncăm verdicte doar după o conversație, după frânturi auzite la unul sau la altul, după ce ascultăm o poveste sau o problemă dintr-o singură perspectivă. Sub protecția anonimatului sau la umbra implicării și a grijii, tindem să aruncăm cu vorbe grele, cu etichete aspre, cu noroi verbal și energetic în cei pe care îi considerăm „vinovați” că nu s-au ridicat la standardele societății, ale statutului lor sau ale noastre.
Nu ne gândim niciodată că cel mai aspru judecător al lui e fiecare om în parte
Fapta care în ochii lumii e greu de iertat, în ochii proprii e de neiertat. Cuvântul care rănește și e greu de uitat de către cel care îl primește, din mintea celui care îl rostește nu va pleca niciodată. Greșelile minore pentru ceilalți sunt poveri grele pentru noi înșine, iar cele mari devin pietre de moară pe care riscăm să le purtăm de gât toată viața. Ceea ce pentru tine, cel care judeci, este o bârfă la cafea, pentru cel judecat poate fi umbra care îi merge alături zi de zi. Așa că oprește-te și lasă pe fiecare să își ducă propriile poveri, propriile dureri, propriile lupte interioare. Nu arunca piatra până nu te asiguri că ești fără pată! Nu lăsa vorbele să iasă până când nu ești sută la sută convins că este adevărul obiectiv. Și crede-mă, aproape niciodată nu e. Nu scrie ceva ce te-ar răni pe tine dacă ți-ar fi adresat. Nu judeca fapta altcuiva, vorba spusă de altcineva, adevărul dintre doi oameni. Nici ei nu îl știu prea bine.
Fiecare din noi are propriul adevăr, propria realitate. Propriile lupte de dus și propriile lecții de învățat
Fiecare își confruntă demonii personali în situații limită din viață și își croiește drumul mai departe, atât cât poate și cât știe în acel moment. Se iartă câte puțin în fiecare zi, pentru ca a doua zi să se certe din nou pe sine. Se descoperă în fiecare moment, pentru ca mai apoi să nu știe din nou cine este. Se schimbă într-o versiune mai bună, dar uneori mai pierde linia și o ia iarăși pe arătură. Câștigă în fiecare zi mai mult decât a pierdut în ziua precedentă. Învață să ierte și să se ierte.
Pe drumul ăsta, dacă vrem și suntem pregătiți, câștigăm și pierdem. Lăsăm în urmă oameni toxici, care nu ne mai ajută în creșterea noastră și a căror energie ne blochează, iar în locul lor așezăm oameni care știu să ne vadă cu adevărat, să ne simtă, să ne susțină necondiționat, de multe ori din umbră. Ne debarasăm de concepții pe care le-am purtat ani de zile în spate, fără să știm că nu ne aparțin, ci sunt doar niște proiecții ale societății, familiei, educației primite. În locul lor nu mai punem deseori nimic, ci devenim mult mai flexibili, mult mai toleranți, mult mai permisivi. Întâi cu ceilalți, apoi ușor, ușor și cu noi. Când ajungem să ne spunem o vorbă bună, să ne dăm o îmbrățișare, să ne facem un cadou după o perioadă dificilă, să ne tratăm cu blândețe și compasiune, știm că suntem pe drumul cel bun.
Pentru că ,’întotdeauna, cel mai aspru judecător al unui om este el însuși și asta ar trebui să fie mantra multor justițiari de serviciu.
Citește și
În fiecare zi învăț să mă bucur de viață și îmi dau seama cât de puțin trăim cu adevărat
Când nu mai știi pe cine să întrebi, întreabă-te pe tine!
Învățați-vă copiii că viața nu e un tablou perfect!
Suntem plăcuți doar când suntem fericiți?
De ce oamenii nu spun ce-i doare?
Dacă vă plac articolele mele, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutăţile.
