Now Reading
Să îți știe de frică! Experiența mea cu un neurolog pediatru

Să îți știe de frică! Experiența mea cu un neurolog pediatru

neurolog pediatru

 

Una din amintirile pe care am încercat din răsputeri să le uit datează de pe vremea când Ana avea un picuț peste 2 ani. A fost prima și singura mea experiență cu un neurolog pediatru și nici acum nu îmi e clar de ce am ales să o am. În mintea mea de mamă nebună și speriată – am fost o mamă foarte stresată în primii ani –  copilul plângea prea mult. De fapt, cu mintea de acum, realizez că era fix la vârsta la care începea să conștientizeze ce e cu ea. Să aibă dorințe și nevoi, pe care să nu le poată exprima, pentru că nu vorbea ca lumea. Totul, dublat de o personalitate foarte puternică, pe care a avut-o de când s-a născut, ducea la crize lungi de plâns și țipete foarte stridente.

E clar, are copilul ceva, mi-am spus panicată. Să mergem la un neurolog pediatru

Nu mai știu nici cum am găsit-o pe respectiva doctoriță, nici cum o chema. Țin minte doar că avea cabinetul într-un apartament în zona Gării de Nord și consultația a fost în jur de 120 de lei, în 2011.

Când am intrat acolo, mi s-a părut complet neprietenoasă. O figură acră și înțepată, genul Super Nanny.  Mi-a pus câteva întrebări și apoi a început să testeze, chipurile, copilul. Voia, în mod forțat, să o facă să  “asculte”.  Ana e genul care pe care. Mă enervezi, te enervez înapoi. Țipi, țip. Vorbești frumos cu mine, m-ai câștigat. Nu, să te ferească Dumnezeu.  Doamna doctor a folosit o poziție de forță și a pierdut-o în secunda doi. S-a pus copilul meu ca măgarul în două picioare și din “nu” și “nu vreau” nu a mai ieșit.

Iar “doamna” doctor a trecut prin toată gama clasică de amenințări

De la “aduc  siringă și îți fac injecție”, forță fizică – a încercat să îi smulgă cu forța niște creioane din mână, până la a ne spune că ea s-a culcat de multe ori nemâncată când era mică și că copilul trebuie să îți știe de frică, altfel nu merge.

Nu prea știam eu care-i treaba cu parentingul atunci, dar am ieșit buimacă din cabinet

Mama m-a liniștit și mi-a spus că trebuia să îi dau ei 120 de lei să îmi spună că am un copil perfect normal. Ea cu siguranță ar fi făcut-o să râdă, nu să plângă și ar fi râs și de prostia mea.

De ce v-am povestit toate astea? Ca să vedeți că toți suntem la început de drum în ale părințelii la un moment dat, că în fiecare etapă facem greșeli, exagerăm, ne temem fără motiv, că uneori luăm decizii foarte proaste, dar aia e, trebuie să supraviețuim cu ele.

Și ca să vă mai spun că nu oricine are “patalama” o merită. Nici chiar un neurolog pediatru. Umblă mulți nebuni cu diplomă printre noi și un cabinet în aproape-buricul târgului nu vine la pachet cu omenie, empatie, profesionalism și competență.

Văd atâtea mame speriate în jurul meu și pe grupurile de Facebook

Că plânge copilul, că țipă prea mult, că nu merge, că nu vorbește, că e prea timid sau prea îndrăzneț. Vă înțeleg atât de bine, nici nu aveți idee! Dar acum, de la “înălțimea” celor aproape 9 ani de când sunt mamă vă spun să nu vă faceți griji, totul, în afara unor boli incurabile, are o rezolvare. Chiar și crizele de plâns și țipat ale unui copil de 2 ani și un pic, plin de personalitate.

Citește și

Mami, tati, mai respirați un pic!

Iubește-l când e de neiubit!

See Also

Tu ce-i spui cel mai des copilului tău?

Eu trăiesc și pentru mine, nu doar pentru copilul meu!

Mamă de copil școlar, mai greu decât cu un sugar

Nu mai creșteți genii, creșteți copii fericiți!

Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.

Sursa foto – Freepik.com

View Comments (4)
  • Las un comentariu puțin răutăcios aici, deși și eu sunt medic. Școala de medicină, din păcate, nu vine cu seminarii de parenting, nici macar pentru pediatrii. Că în orice alta meserie, exista partea care ține de profesie și partea care ține de formarea personala.

    • Apreciez comentariul si sunt perfect de acord cu el. Omenia, empatia, gradul de comunicare cu pacinetul sunt doar cateva aspecte care ii diferentiaza pe posesorii aceluiasi tip de diploma.

  • Stiu cum e,fata mea va implini 4 ani in martie si acum parca e putin mai usor,dar in primul an am fost stresata maxim,ca nu vrea sa mearga de-a busilea (a vrut direct in picioare apoi a luat-o si ea de-a busilea), ca nu isi da drumu la mers singura (am ajuns si la o fata care a terminat facultatea de kinetoterapie si ne-a spus ca fetita e ok) ,ca nu mananca indeajuns,ca plange prea mult,ca tipa intr-una,ca nu e sociabila cu adultii (cu copiii ii place sa se joace) etc dar acum am ajuns la concluzia ca fiecare copil are ritmul sau si stilul propriu de a se manifesta si nu trebuie sa ne mai stabilim noi niste bareme despre cum ar trebui sa faca anumite lucruri.

    • Simona, multumesc pentru impartasirea experientei! Exact aceste sentimente le-am trait si eu. Mi-am dat seama tarziu si inca am niste aha-uri despre faptul ca toti copiii sunt diferiti si nu trebuie sub nicio forma comparati. Inca mai pic in capcana asta si copilul se apropie de 10 ani 🙂 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published.


Copyright Ioana Marinescu Sima 2020 | Branding & Website realizat de Ama Mihaescu CREATIVE STUDIO 

Scroll To Top