Cu toţii avem, înainte de a deveni părinţi, un set de idei şi reguli despre creşterea şi educarea copiilor. Regulile se dărâmă ca un castel din cărţi de joc odată cu primul scâncet al ghemotocului de 2 kile şi un pic, venit să îţi dea peste cap tot ce credeai despre lume şi viaţă. Am avut şi eu o listă lungă de chestii care au devenit cât ai clipi reguli încălcate.
Îmi aduc aminte de ele mai ales când aud vreo cunoştinţă fără copii cum emite judecăţi de valoare şi mă bufneşte râsul.
Cum arată realitatea vs. ce spuneai cu mare convingere înainte de a deveni părinte. Reguli încălcate
Nu o să îi dau suzetă niciodată, că se dezvaţă greu şi i se deformează maxilarul.
Realitatea – cine îndesa cauciucul frumos colorat în gura copilului suferind de reflux gastric, care se chircea de dureri de burtă şi dacă ar fi avut dinţi ar fi sfâşiat suzeta de cum trăgea de ea pentru a se calma? Dap, eu eram
N-o ţin în braţe prea mult, că se învaţă.
Realitatea – am ţinut-o mult. Şi aş fi ţinut-o şi mai mult, dacă realizam cât de scurtă este de fapt perioada în care îi putem ţine în braţe
Nu o să alăptez decât singură, ferită de ochii oricui. Realitatea a arătat altfel
N-o să apelez sub nicio formă la „băbisme” ca legănatul pe picioare sau în braţe până adoarme.
Realitatea – când ai un copil care îţi adoarme în două ore şi după 30 de minute e înapoi cu ochii cât cepele, recurgi şi la plimbatul cu racheta numai să pui şi tu geană peste geană.
Copilul n-o să doarmă cu noi în pat, mai ales când va fi mare.
Realitatea – fix atunci când a crescut a început să vină cu noi în pat, iar acum nopţile dormite la ea sunt considerabil mai puţine decât cele dormite cu noi şi se întâmplă nu negocieri, rugăminţi şi promisiuni. Evident că e lungană, că doarme mai mult pe diagonală şi că noi ajungem mai mult pe muchia patului şi tati sfârşeşte de multe ori pe canapeaua din sufragerie. Dar e aşa plăcut cuibăritul ei în braţele noastre. Am povestit cum dormim noi toți trei.
O să plecăm în doi cel puţin un week-end pe lună
Realitatea – pe lângă faptul că nu plecăm un week-end pe lună în nicio formulă, am descoperit că vacanţele şi excursiile au mai mult farmec în trei şi încă nu ne-am îndurat să o lăsăm acasă.
Copilul meu nu o să urle şi nu o să se tăvălească pe jos în public.
În principiu tu faci tot posibilul să nu se întâmple asta, în realitate când pe copil îl pocneşte tantrumul, în cazul în care nu eşti adeptul palmei la fund „ca să se cuminţească”, nu îţi rămâne decât să îl iei uşurel de acolo, dacă te lasă şi nu se zbate prea tare şi să vă îndepărtați de privirile dezaprobatoare ale celor din jur.
O să îmi fac timp pentru mine, cu tot ce presupune el – răsfățuri, citit, shopping, etc.
În realitate și dacă ajung la cumpărături, de Paște și de Crăciun, mă întorc ba cu pantofiori de scenă, ba cu o cămășuță de școală, ba cu bentița aia, era așa drăguțăăăă.
N-o să îi dau zahăr şi nici fast food şi în general nimic din ce nu e sănătos.
Realitatea este că îţi creşti copilul printre oameni, nu într-un colţ izolat de lume şi dacă exagerezi cu restricţiile rişti să ţi se întoarcă treaba asta ca un bumerang. Aşa că recurgi la compromis, adică la echilibru. Nu refuzi complet, dar nici nu exagerezi.
Copilul meu o să aibă maniere, va răspunde frumos, va spune mulţumesc de fiecare dată, va saluta când intră într-o încăpere.
Da, tu îl înveţi toate acestea şi le repeţi ca o moară stricată şi te strpduielti să îi oferi şi exemplul tău în sensul ăsta, dar nu îşi însuşeşte nimic dintr-o dată şi este nevoie de multă practică până să ajungă să aibă deprinderi sociale. Oricum nu se întîmplă la vârste mici, aşa că nu vă mai stresaţi şi nu mai stresaţi nici copiii, admonestţndu-i la fiecare pas.
Copilul meu nu se va alinia trendurilor
Nu ne vom lăsa păcăliţi să colecţionăm toate cartoanele, figurinele, etichetele lipicioase sau mai ştiu eu ce arătări croşetate cu iscusinţă de departamentele de marketing ale marilor retaileri. În realitate postezi apeluri disperate de schimb de dubluri de flizzuri şi umbli cu stikee-urile în geantă, doar doar îl are colega pe ăla mov cu capul lung, că e singurul care vă lipseşte. De slime că nu mai zic, nu mai termin până mâine.
Voi ce aţi spus că nu veţi face niciodată înainte de a avea copii şi ce s-a modificat după?
Citește și
Știi că ești mamă româncă dacă…
5 reguli la care nu am renunțat în educația copilului meu
De ce ți-ai bate joc de propriul copil?
Tu cât respect îi arăți copilului tău?
Unde te grăbești? Mai ține-l în brațe puțin
Nu pune problemele tale pe umerii copilului tău
Pentru o relație bună cu copilul, fă lista de lucruri importante pentru tine
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutăţile.
Am zis ca nu o sa doarma in brate niciodata. Doarme numai in brate (dar ma dispera chestia asta!). Am zis ca nu o sa dorm niciodata cu el in pat. Doarme in pat cu mine ca sa pot dormi si eu noaptea (alaptez). Pana una alta cam asta e ce imi propusesem cu titlu de musai, altele nu sunt asa importante pt mine. Stiu deja ca bunicii ii vor scapa dulciuri, stiu ca va cere la mcdo… m-am resemnat 🙂
M-a pufnit râsul la faza cu băbismele. Așa era și prima mea fată, mă chinuiam cu orele s-o adorm și se trezea la jumătate de ora de somn foarte fresh iar eu eram K.O.
Pfff, da, a fost demult, dar unele lucruri nu se uita :-))))))
Eu n-o sa tip niciodata. O sa fiu calma si o sa ii explic cu calm copilului ce avem/are de facut.
Asta pana am devenit mama de doi. Dar incerc sa ma tratez.
Eu zic sa incerci sa te accepti :-). Mai ales cand un copil este mic si unul bebelus, mi se pare foarte greu si numai faptul ca rezisti si esti mereu frumoasa, aranjata si surazatoare (macar in public :-)))) si tot mi se pare urias! Eu in primul an de Ana am fost zombie. Mi-am pierdut cele mai multe lucruri din viata mea – cheile de la masina, niste ochelari polarizati la care tineam mult, un pulover super fin, multe multe lucruri. Nu stiam de capul meu, asa ca atunci cand ma uit la tine si la alte mamici de 2 copii micuti, sunt Wooow, picata in admiratie totala!
🙂 🙂 eu mă înscriu la aia cu „copilul meu n-o să urle și n-o să se trântească pe jos în public” 🙂 Am cochetat și cu „n-o să-i dau zahăr până la 18 ani”, dar mi-am revenit repede în simțiri, că nu asta e calea. Fain articolul tău, mi-a plăcut mult 🙂
Multumesc mult, Andreea! Se pare ca aia cu tipatul e in repertoriul tuturor. Cand imi amintesc, imi dau seama cum se vad copiii nostri in ochii strainilor fara copii :-)))))