Am cunoscut-o la Sunetul Muzicii , unde s-a ocupat de regia de scenă. Mi-a plăcut felul ei extrem de serios de a lucra, dar am reușit și să „citesc” în spatele seriozității și am văzut un om profund, cald. Am citit despre spectacolele pe care le-a regizat și m-a intrigat puțin modul în care jonglează cu regia de spectacole „serioase” pentru adulți și cele pentru copii, de la Opera Comică pentru Copii, unde semnează regia spectacolului Carnavalul animalelor, pe care îl puteți vedea la Salonul Mozart, în weekendul 1-2 februarie. Elena Morar este Omul OCC al lunii ianuarie și vorbește despre pasiunea pentru regie, cum este să gândești spectacole pentru copii și cum a fost pentru ea experiența de a lucra cu Răzvan Mazilu pentru Sunetul Muzicii.
Cum ai ales regia de teatru și ce te împlinește cel mai mult în această meserie?
Un răspuns scurt (singurul) și la obiect – au fost un cumul de factori, poate 10% întâmplare, 10% faptul că mereu mi-am dorit să lucrez cu și pentru oameni, 30% faptul că am fost într-o trupă de teatru în liceu, 20% faptul că mă ducea mama la teatrele bucureștene cu spectacole „greucene” (Shakespeare, Cehov, Ibsen etc.) încă din generală, 20% faptul că am preferat teatrul filmului pentru că satisfacția experienței de lucru era mai imediată.
Iar restul de 10% e realmente dorința aceea magică și inexplicabilă de a crea universuri și de a spune povești – să faci ca ceilalți să poată vedea prin ochii tăi și să-ți comunici astfel fricile, dorințele, visele, plăcerile, ideile – să-ți expui și să-ți comunici umanitatea și felul în care (încerci să) înțelegi lumea. Că e prin clasicii ruși, artă angajată politic sau poveștile fraților Grimm e mai puțin important – important e să te reprezinte și să vorbească publicului la nivel de emoții și la nivel de idei. Teatrul, ca orice artă, e social prin definiția lui, așa că ceea ce mă împlinește – atunci când se întâmplă – sunt momentele de grație în care energia publicului, a actorilor și a mea își dau mâna și se uită cu mirare și înțelegere la lume.
Care este spectacolul tău de suflet, din cele regizate până acum?
Deși am avut alte spectacole mai premiate sau promovate, cel mai drag din ultimii ani rămâne School feat. COOL de George Cocoș creat la Teatrul Tineretului Piatra Neamț cu o super echipă, în cadrul proiectului Mic-RO laborator de creație teatrală, 2018. Gianina Cărbunariu, directoarea teatrului, pe lângă o regizoare strong și curajoasă, are o viziune foarte complexă despre un teatru pentru tineri. Spectacolul nostru vorbește despre copilăria românilor în dificilii ani de tranziție ’90-2000 și prezintă destinele a trei elevi la aceeași școală (tocilarul sărac, beizadeaua de buticar, bătăușa cu părinți emigrați deja în Italia) care ajung să se reîntâlnească mulți ani după ce au ieșit de pe băncile școlii, în situația inedită a unui proces. Raporturile școală-familie-copilărie sunt urmărite de George cu mult, foarte umor umor prin monoloagele confesive ale copiilor – începem cu ei în clasa I și terminăm cu ziua de azi. Se ascunde mult subtext, se dansează, se face referire la casete, eclipsa din 1999, bătătoarele de covoare, dozatoare, bullying în spatele școlii, jocurile crude cu care am fost formați, cheia de gât etc. Nostalgia se împletește cu observația sociologică – multe din dezechilbrele sociale de acum își au rădăcina în acei ani haotici și sălbatici, în care copiii „au crescut cum au putut”, fără repere și cu multă violență de cartier. Faptul că am avut o echipă de liceeni care s-a alăturat proiectului ne-a ajutat să vedem ce s-a schimbat și ce nu în adolescența românilor, care e relevanța acestei analize a trecutului (de exemplu, violența din spatele blocului s-a transformat în violență și bullying online etc.) și prin ce a eșuat sistemul educațional.
Una peste alta, deși atinge subiecte sensibile, spectacolul e jucat cald, emoțional și asumat de Aida Avieriței (pe care o puteți urmări și la Teatrul Excelsior în București), Andrei Merchea și Dragoș Ionescu, e ingenios și meticulos ca scenografie și captivează atât tinerii de „atunci” cât și pe cei de acum, inclusiv prin coloana sonoră „vintage”. Tot ce mi-aș putea dori ar fi să fie văzut și de publicul bucureștean într-un turneu sau festival destinat publicului adolescent. Se joacă acum, pe 30 ianuarie pentru cine are drum la Piatra Neamț. Și ca să vă faceți o idee, iată un trailer-making of în care e vizibilă plăcerea generală de a fi făcut parte din acest proiect – https://www.youtube.com/watch?v=jJ6xSJYxZQoși https://www.youtube.com/watch?v=7Tpv3AO0eqQ
Cum ai făcut trecerea către regia de spectacole pentru copii și cum a început colaborarea cu Opera Comică pentru Copii?
După o perioadă de mai bine de cinci ani ca regizor tehnic la ONB – parcurs în paralel cu cel de regizoare în mediul independent bucureștean – am ales să schimb mediul și aveam nevoie de un refresh profesional. Cunoscându-l pe Vali Racoveanu ca solist ONB și având parte de încrederea lui, știam că caută pe cineva în zona regiei de scenă. Mediul de la OCC fiind mult mai dinamic și echipa mai mică, dar mai tânără și mult mai sudată, există posibilitatea de evoluție a fiecăruia, iar mie mi s-a oferit după câteva luni asistența la Sunetul Muzicii și după un an posibilitatea de a regiza un spectacol al meu pentru copii. În același timp, îmi pot dezvolta colaborările în Franța cu Opera din Lyon sau proiectele personale de regie, întrucât flexiblitatea cu colaboratorii este unul din lucrurile care m-au determinat să rămân cu drag aici.
Iar regia spectacolelor pentru copii a venit în mod natural, întrucât una din preocupările mele constante e storytelling-ul pentru public tânăr. Chiar spectacolul meu de licență la UNATC a fost pe un text comisionat dramaturgului Wajdi Mouawad de către un teatru de public tânăr în Canada, fiind inițial un spectacol pentru adolescenți – „Însetați”. Deci mă fascina dintotdeauna acest univers al copilăriei și adolescenței. Doar că trecerea spre spectacole destinate vârstelor foarte fragede (3-7 ani) e un challenge, încă nu pot spune că îl stăpânesc.
Este dificil să regizezi spectacole pentru copii? Care este cea mai mare provocare?
Contrar prejudecății generale, este mult mai greu decât cele „pentru adulți”, mai ales dacă îți propui să rămâi devotat principiilor tale artistice și să nu perpetuezi clișee și idei rasiste sau misogine, care din păcate încă abundă în teatru, și nu doar în cel destinat adulților. Dificultatea vine din două părți – mai întâi din faptul că e adevărat ce se spune, cum că „copiii sunt publicul cel mai exigent” – pentru că nu au încă filtrul „cumsecădeniei” și reacționează visceral și direct la ceea ce văd, fiind barometrul perfect. Nu sunt acolo din complezență sau ca un act social, ci dacă e plictisitor, chiar se plictisesc, iar când sunt încântați, se manifestă. Contează și adecvarea la vârstă, evident – anumite lucruri pur și simplu nu „ajung” la un copil de 3 ani care are atenția infinit mai scurtă decât unul de 7-8 ani etc. Cu toate acestea, copiii simt imediat falsul în scenă, iar feedbackul lor, uneori exploziv, te încarcă de energie (pe cât te și stoarce, ca actor!)
Prin urmare, când faci un spectacol pentru copii, trebuie ca ingredientul „distractiv” să fie foarte convingător și variat, povestea simplă și ușor de urmărit și răsturnările de situație spectaculoase.
Cealaltă dificultate vine din permanența unor stereotipuri obosite, care transmit mesaje cu care personal nu sunt de acord în ceea ce privește ceea ce le spunem copiilor când sunt mici. Aici e o linie foarte fină – nu sunt de acord cu tendința de a cosmetiza totul și de a înlătura orice element potențial violent sau greu din spectacole, așa cum nu sunt de acord că trebuie prezentată o variantă roz, ideală, de cocoloșit copiii sub un clopot de sticlă.
Pe de altă parte, mesajele implicite de „băieții cu mașinuțe, fetele cu păpuși, băieții sunt zvăpăiați și aventuroși, fetele sunt cuminți și neajutorate” trebuie depășite, la fel ca și poveștile ce sădesc în mintea copiilor convingeri greu de înlăturat mai târziu – că violența familială e ceva normal, că cine nu ne seamănă e periculos, că religia e ceva de nechestionat, că succesul în viață se măsoară prin câți subordonați ai etc. De aceea mi se pare o responsabilitate foarte mare treaba asta cu spectacolele pentru public tânăr. Aici ne punem cu toții speranța și aici cred că trebuie avută cea mai mare grijă, pentru că copiii sunt permeabili, inteligenți și totul lasă urme.
Acestea fiind spuse, există puține bucurii mai mari decât reacția organică de plăcere nedisimulată, când iese bine un spectacol și senzația că ceva s-a mișcat înăuntrul lor.
La Opera Comică pentru Copii se joacă acum spectacolul Carnavalul Animalelor, în regia ta. Dă-ne trei motive pentru care părinții și-ar aduce copiii la acest spectacol.
Cred că motivul cel mai important este descoperirea unui univers muzical și vizual foarte jucăuș, în care amestecăm muzica live (orchestra OCC în plină formă și cu chef de joacă) cu actori și copii și cu mici surprize care vor condimenta spectacolul, făcându-l și mai interactiv – fără spoilere! 🙂 Construit ca o petrecere în pijama în care un copil rămas singur acasă e vizitat de o orchestră care îl distrează (totul pus la cale de către părinții lui), spectacolul a pornit de la ideea că prin forța imaginației pe care o avem cu toții în copilărie putem face să dispară fricile, iar părinții redevin copii și redescoperă plăcerea deghizării și jocului.
Apoi pentru că e accesibil pentru vârste între 3 și 10 ani. Am reușit cred să populăm cu imagini catchy muzica superbă a lui Saint-Saens și astfel, cei doi actori incarnează numeroase animale – costumele imaginate de Diana Nistor și realizate de Iolanda Mutu sunt foarte elocvente – și vorbesc prin intermediul unor fabule simple și amuzante despre trăsături de personalitate ale noastre, ale oamenilor, ajutându-ne să descoperim lumea din jur și poate propriul nostru „spirit animal”.
Nu în ultimul rând pentru că sala Mozart, unde se joacă spectacolul, crează o intimitate foarte mare – actorii sunt foarte aproape de public, iar copiii pot pune mâna, discuta și interacționa cu animalele-actori, de la canguri la găini, elefanți și lebede. Iar într-o perioadă de tehnologizare maximă a copilăriei (tradus prin „joacă-te pe ipad acolo și stai cuminte”), acest raport direct și viu e prețios. Iar actorii (Răzvan Răduță / Alex Robu, Cristina Drăghici/ Iulia Samson și copiii fantastici Matei Ungureanu și Antonia Pencu) sunt talentați și deschiși acestui contact.
Tu ai avut o contribuție importantă și în spectacolul Sunetul Muzicii de la Opera Comică pentru Copii. Cum a fost această experiență pentru tine și cum a fost să lucrezi împreună cu Răzvan Mazilu?
Experiența cu Răzvan Mazilu la OCC a fost o provocare faină de tot pe toate planurile. Mai ales că Sunetul Muzicii a fost unul din filmele copilăriei mele (am știut dintotdeauna cântecele și scenariul pe de rost) și chiar, în mod întâmplător, primul musical pe care l-am văzut vreodată, la 9 ani și care m-a emoționat până la lacrimi. Viața e cel mai bun dramaturg și iată-mă, mai bine de 20 de ani mai târziu emoționându-mă la fel ca atunci, dar din cu totul alt unghi, la aceeași poveste, de data aceasta fiind de cealaltă parte a scenei. Nu mai lucrasem niciodată cu copii performeri direct și aceasta a fost iarăși o experiență inedită și revelatoare.
Cât despre Răzvan, îl admiram demult ca și creator și performer de dans și teatru, încă dinainte de a urma un parcurs în regie. Țin minte că mergeam aproape religios în liceu cu o prietenă la spectacolele lui de dans de la Odeon, care, la începutul anilor 2000, erau un pionierat fabulos în zona de contemporan și nu numai. Nu cred că există altcineva mai potrivit, la noi, pentru a fi pus în scenă „Sunetul Muzicii” și complexitatea și umanitatea viziunii lui artistice, un mix de sensibilitate și know-how, sunt cuceritoare. Atmosfera de la repetiții a fost realmente specială și plină de bucurie creativă și asta o spun cu mâna pe inimă, întrucât rar am întâlnit pe cineva atât de solar și uman la lucru. Prin urmare, efortul pentru această „superproducție” OCC a fost pe măsură, din partea tuturor celor implicați (și nu au fost puțini) iar la satisfacția profesională a unui produs spectaculos s-a adăugat satisfacția umană a unor împrieteniri reale. Sunt mândră că am fost asistenta lui de regie și clar mi-aș dori să recidiveze colaborarea, iar Sunetul Muzicii să continue să bucure publicul, prin calitate, longevitate și performanță.
Dacă ar fi să te gândești la o poveste pentru copii pe care ți-ai dori să o pui în scenă, care e primul titlu care îți vine în minte?
Primul ar fi „Matilda the Musical” pentru că mi se pare minunat, apoi o adaptare contemporană a „Cenușăresei” scrisă de Joel Pommerat sau a „Micii Sirene” adusă în ziua de azi, dar mai ales „Stăpânul muștelor” de William Golding, deși nu e strict pentru copii. „Where the Wild Things Are” (o operă contemporană pentru copii, după care s-a făcut și o animație hollywoodiană) e iarăși un proiect care aș vrea să se concretizeze.
Citește și
Antoaneta Cojocaru despre Micuța Dorothy și provocările regiei de teatru pentru copii
Secretele unui manager din Top 30 sub 30. Emil Pantelimon, omul OCC al lunii mai
Valentin Racoveanu, cel mai longeviv artist al Operei Comice pentru Copii
Bogdana Pascal, despre scenografie pe înțelesul copiilor
Felicia Filip – Părintele este, nu o dată, cel educat de copil
Răzvan Mazilu. Trebuie să îmi acord provocări noi, care de care mai radicale. Interviu
Corina Dumitrescu: nu mai căutați morala în spectacolele pentru copii!
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
