Hai dă-i și lui că e mic și plânge, încearcă mama să își convingă fetița de vreo trei anișori să cedeze jucăria pe care abia pusese mâna, în favoarea fratelui ei, care plânge cât îl ține gura. Copila ține strâns de jucărie, în timp ce lacrimile îi joacă în ochi. Parcă ar spune Nici eu nu sunt așa mare cum mă crezi tu. E a mea, abia am luat-o, nu îmi pasă că el e mic. Băiețelul urlă și mai tare, mama insistă și, într-un final, fetița cedează și îi întinde jucăria. Nu înțelege exact ce are așa magic mic ăsta în el, de trebuie să lase mereu ce îi place. Deși nu se simte mare deloc, vrea să fie și ea mică, să îi dea și ei cineva totul, doar sub pretextul ăsta.
Îl urăște pe mic. Abia așteaptă să fie mare și fratele ei și să se termine treaba asta
Ce nu știe ea este că fratele ei va fi mereu mai mic și ei i se va cere să renunțe fiindcă e mai mare. La un moment dat, o să ajungă să cedeze singură, convinsă că e mai mare și, deci, mai înțeleaptă și mai bună.
Toți avem tendința asta. Lasă-l că e mic, dă-i că e mic, înțelege-l că e mic. Nu știm și nu înțelegem ce creează asta în sufletul copilului mare. Eu am aflat, pe când nici nu eram încă părinte, de la un adult. Un fost copil mare, crescut mereu în umbra celui mic. Obligat mereu să cedeze jucăria, să accepte lovituri, să lase de el, să își înghită lacrimile. Presat mereu de povara lui mai mare. Nu suporta să audă nici în parc vreo bunică spunând replica ce-i trezea atâtea amintiri. Și-a jurat că nu va face vreodată greșeala asta cu proprii copii.
Nu știu dacă nu a uitat între timp sau dacă i-a ieșit. Nu știu nici cu ce putem înlocui stereotipul ăsta atât de înrădăcinat în noi. Credința asta că vârsta sau statura ar trebui să vină cu privilegii sau privațiuni absolute.
Cred că frații trebuie învățați să se respecte și să aibă grijă unul de altul
Ghidați cu răbdare și înțelepciune să se cunoască, să se accepte, să se ajute la nevoie. Nu forțați să se iubească pentru că sunt frați, să împartă pentru că așa trebuie, să cedeze pentru că celălalt plânge sau pentru că e mai mic și nu știe. Mai mic le ia din putere amândurora și le sabotează relația.
Cu siguranță nu e ușor deloc și chiar mi-ar plăcea să știu de la voi, părinții de doi, cum procedați. Aruncați vreodată „în arenă” argumentul lui mai mic?
Citește și
Mami, nu-l mai amenința că pleci!
Prea mic să mănânce singur, destul de mare pentru ciocolată
De ce pentru ei putem mereu și pentru noi aproape niciodată?
Nu mai creșteți genii, creșteți copii fericiți!
Nu sunt un părinte bun. Frica ta care e?
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Sursa foto – Freepik.com
Crescand ca sora mai mare si citind ca mamica despre pozitia fratilor in Familie incerc sa le explic amandurora ce simte celalalt in fiecare situatie.Fac reguli clare si cer sa se respecte.Apar inevitabil conflicte dar observ ca munca mea da roade in comparatie cu alte caziri in care cel mare e obligat sa cedeze in favoarea celui mic.De obicei sunt cooperante dar cad sunt obosite sau frustrare din alte Motive situatia excaleaza inevitabil.
La noi cel mai dificil e cand cea mica are musafiri.Cea mare se joaca permanent cu invitatul surorii ei iar cea mica ramane pe dinafara.Pentru noi ca parinti e foarte greu.O intelegem si pe cea mare dar ne e mila si de cea mica.Momentan incercam sa le organizam invitatiile astfel incat sa se bucure fiecare de prietenul lui nestinghereit de celalalt.E un efort mare pentru ca trebuie in acelasi timp sa ocupi doi copii in locuri diferite dar bucuria celei mici de a deveni independenta e enorma.Cea mare se bucura si ea foarte tare sa fie libera de sora cicalitore.Cand se intalnesc seara isi povestesc cate in Luna si in stele si sunt ambele in culmea extazului.
Cel mai greu e sa cresti doi copii!mai ales cand te pui in pozitia fiecaruia !
Cat de frumos, Fausta! Imi place cum faceti tot posibilul sa stabiliti un echilibru, e minunat si va admir si felicit sincer! Si iti multumesc ca ai revenit cu o contributie atat de utila!
Recunosc ca am apelat si noi la acest „e mai mica”, mai ales de cand fetita (11 luni) a inceput sa mearga, sa fie independenta si sa atenteze la jucariile fratelui mai mare (5 ani). Pana acum nu manifesta interes fata de jucariile lui si statea sa il observe foarte mult cum se joaca, ei dar lucrurile s-au schimbat si acum cand sunt impreuna nu aud decat „mami Eve mi-a luat” sau un foarte ascutit „mamamama”. Desi explicatii le dam ambilor in situatii de genul asta parca se pierd cumva in aer, niciunul nu vrea sa cedeze si astfel am renuntat sa mai intervin eu (stau cu ei toata ziua), tati mai incearca. Ce am observat de cateva zile este comportamentul celei mici cand este respinsa de frate, respectiv nu mai plange sau desi incearca sa ii mai fure cate o masinuta fara succes, ii intoarce spatele si se duce la jucariile/carticelele ei. Cred ca uneori e mai bine sa nu ma mai implic atat. Recunosc ca nu am apucat sa citesc ceva carti legate de frati.
Carmen, iti recomand cartea Frati fericiti, parinti linistiti a dr Laura Markham, este f echilibrata si s-ar putea sa gasesti multe raspunsuri acolo!