În urmă cu aproape 10 luni, la început de august 2019, îmi puneam viața în câteva zeci de cutii și tot atâția saci și o luam aproape de la zero, într-o nouă viață. Eram o femeie trecută printr-o jumătate de an de iad, chinuită de gânduri și incertitudini. Divorțul fizic era doar o chestiune de timp, iar pe mine mă încercau sentimente de frică, insecuritate, singurătate. Aveam în mine încă multă furie și neacceptare, dar mi-au folosit, pentru că au fost motorul care mi-a dat tenacitatea de care aveam nevoie.
În 15 zile am ajuns de la stadiul de căutat chirie pe net într-o noapte, la așezat ultimul pahar în apartamentul care mă cucerise din prima. S-au adunat atunci toți îngerii mei păzitori și am primit ajutor de la prieteni la mutare, pentru că, altfel, eram singură cuc. Ana era plecată cu tatăl ei, mama veghea la căpătâiul lui Buni, aflată mai mult prin spitale și prinsă deja între două lumi, iar eu luasem decizia să plec din casa care îmi fusese cămin peste 15 ani, în chirie, pentru prima dată.
A fost un maraton, un tur de forță căruia i-am făcut față cu brio, iar la final m-am simțit mai puternică și mai sigură pe mine ca niciodată până atunci. A urmat o lună grea, de adaptare, cu un copil bulversat de atâtea schimbări, care încerca din răsputeri să se distragă de la propriile sentimente și trăiri și care avea nevoie să fie înțeleasă și acceptată. Rezervoarele mele nu erau tocmai pline, pentru că aveam nevoie la rândul meu de grijă, empatie și mai ales siguranță, destul de greu de obținut în acel moment.
După ce s-au așezat lucrurile, am început treptat să ne adaptăm la noua viață. A început școala, s-a finalizat divorțul, eu mi-am continuat terapiile și vindecările. Inevitabilul s-a produs și Buni a plecat la îngeri la final de octombrie. Pentru că nu mă simțeam capabilă de alte schimbări, am lăsat toate lucrurile fix cum erau, mi-am văzut de procesele mele interioare, de Ana, de viața care începea să capete ceva echilibru, deși mai era zguduită ici colo de mici ploi, incomparabile cu tornada prin care trecusem.
Unul din lucrurile de care eram ferm convinsă era că nu mă voi muta din nou prea curând
Deși știam că va trebui la un moment dat să mă ocup și de apartamentul bunicii și că nu voi sta toată viața în chirie, nu mă grăbeam nicăieri. Aveam nevoie de puțin respiro.
Începutul lui 2020 părea că va aduce liniștea și stabilitatea ce au lipsit total din anul care trecuse, iar primele două luni chiar așa au fost. Apoi, la început de martie, am primit vestea terminării premature a contractului care îmi furniza veniturile. La nici o săptămână, a început pandemia, iar lucrurile s-au încețoșat total. Am trecut prin toate stările pământului și am povestit aici cum le-am depășit.
Pentru că sursele de venit se diminuaseră drastic, chiria amenința să devină un factor de stres. Aveam un apartament care stătea nelocuit de luni bune, perspectiva pe piața imobiliară nu era una tocmai roz, astfel că achiziționarea unui apartament nou ieșea din discuție. Singura variantă rămânea mutarea. Eram în plină stare de urgență când s-a conturat foarte clar ideea asta, iar odată cu ridicarea restricțiilor, m-am apucat de treabă.
Diferența între prima mutare și asta era că, acum 10 luni, am adus cutiile și sacii într-un apartament gol și mobilat. Acum aveam de golit și renovat un apartament vechi, în care se strânseseră lucruri timp de 60 de ani. Eu și mama, scăpată la limită din „grupa de risc”. Floare la ureche, ce mai.
Așa cum mă așteptam, operațiunea de golire a fost cea mai anevoioasă. Mama, nostalgică și atașată de lucruri, lua la mână fiecare flecușteț aducător de amintiri, ceea ce îngreuna fantastic procesul. Cum necum ne-am înțeles până la urmă, a lăsat fiecare de la ea și am reușit ceea ce nu credeam că va fi posibil curând, să văd apartamentul aproape gol.
Inițial, am spus că în afară de a lua mobilă nouă nu fac nimic, dar cum niciodată ce-ți propui la început nu iese până la final, pe parcurs m-am răzgândit și am zis că dacă tot fac ceva, măcar să fie făcut ca lumea. Habar nu aveam cum urma să realizez asta.
Dar eu când îmi propun ceva, forțe nevăzute îmi trimit resursele de care am nevoie
Diferența uriașă între prima mutare și prezent este că nu mai sunt singură. Nu mai sunt și mijlocaș și portar și atacant. Nu mai vorbesc singură cutiilor, ca să îmi răspundă ecoul. Nu mă mai întreb ceva, ca tot eu să dau răspunsul. Pentru că, pe final de pandemie, Dumnezeu bunuțul cum ar spune draga de Mirela Retegan, mi-a trimis un semn, prin care mi-a arătat că, deși în luna martie nu părea deloc așa, anul ăsta chiar e posibil să fie cel care să-l „răzbune” pe predecesorul lui. Că după ploaie iese întotdeauna curcubeul. Că după multe lacrimi vine negreșit și zâmbetul. Că după deznădejde apare speranța. Că atunci când nu crezi că se mai pot întâmpla lucruri bune, e posibil să apară îngeri deghizați în oameni care să îți demonstreze că poți să ajuți total și necondiționat, că te poți da pe tine la o parte o vreme ca să faci bine cuiva care are nevoie, că mai există bunătate și sentimente autentice. Că nu trebuie să știi un om de o viață ca el să fie cel care îți salvează, într-un fel, viața.
Și iată-mă acum, în pragul celei de a doua mutări, venită pe fondul unei (alte) perioade grele. În urmă cu aproape 10 luni plecam cu sufletul sfâșiat și plin de întrebări. Acum am în el liniște. Mă duceam într-un apartament străin, de care nu mă lega nimic. Acum plec în apartamentul în care am crescut în primul an de viață și care mi-a fost a doua casă întreaga copilărie. Atunci purtam încă în mine multe regrete, furie și frustrare. Acum fac ușor ușor loc acceptării. Atunci nu îmi mai puteam vedea clar viața în viitor, acum în inimă mi-a încolțit tot mai puternic speranța unei vieți frumoase, chiar dacă total diferită de modul în care credeam că va fi până nu demult. Atunci îmi era frică, acum sunt plină de încredere.
Nu știu dacă o să mă mai mut curând. Acum zic și sper că nu, dar dacă e ceva ce am învățat în ultimul an și mai bine este că viitorul îți poate rezerva lucruri atât de diferite de dorințe și așteptări, așa că cel mai bine este să primești tot ce vine cu brațele deschise și să ai încrederea că undeva, Cineva te iubește și îți va trimite exact încercările de care ai nevoie pentru a evolua și a deveni în fiecare zi o versiune mai bună.
Citește și
Ziua în care am învățat că nu mai vreau să schimb pe nimeni
Eliberați-vă de presiunea reinventării
De la chemat salvarea la dans cu mătura prin casă
Lecția lui 2019, puterea e în tine
Dacă vă plac articolele mele, vă invit să dați like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu noutățile.