Now Reading
De la un simplu city-break la izolare forțată în Milano

De la un simplu city-break la izolare forțată în Milano

La ora la care am început să scriu acest articol, se împlinea o săptămână de la experiența avută în Milano și pe care încă o diger. Nu mi-a lăsat urme adânci, nu mă va reține din a face alte escapade în străinătate, chiar și în vremuri incerte, nu mă face să iubesc Italia mai puțin. În afara sperieturii cumplite, consider că această aventură neașteptată mi-a reconfirmat că nu greșesc atunci când aleg să cred încă în oameni și umanitate și mi-a arătat cât de fragile sunt lucrurile. Oricât de mult ai încerca să le prevezi și să le planifici, se poate întâmpla ceva care să îți dea peste cap tot Universul în doi timpi și trei mișcări. Dar, hei, dacă nu sunt eu aia care ar trebui să știe lecția asta, cine e?

Cine crede că acest articol e teren de joacă pentru polemici, nu a nimerit bine

Precizez de la început că acest articol nu este despre vaccinare, măsuri Covid sau alte subiecte actuale. Nu se dorește a naște o dispută, judecăți de valoare, sfaturi sau controverse. Este o experiență personală, pe care o voi presăra și cu informații culese de la fața locului, în caz că cineva are nevoie, deși la cum se schimbă lucrurile, nu prea te poți baza nici pe ce s-a întâmplat ieri.

City-break în vremuri de pandemie, ideea mea aventuroasă de cadou aniversar

Totul a început cu zece zile înainte de ziua mea, când, “instigată” de o prietenă dragă, m-am gândit să pun la cale o escapadă-cadou pentru mine și Ana. Destinația sugerată de prietena mea era Milano, avea ea niște bilete pe care nu le mai putea folosi. Inițial, a vrut să ni le dea nouă, dar când am aflat cât costă schimbarea numelor, m-am dezumflat și am fost pe punctul să renunț înainte de a începe. Dar tot prietena mea mi-a sugerat să caut bilete de avion, că sigur găsesc exact la prețul pe care îl credeam noi valabil pentru schimbarea de nume. Și fix așa a fost.

Am găsit bilete dus-întors, cu 100 de euro. Apropo, vola.ro are niște oferte incredibile. Cu plăcere :-). Dat fiind contextul mondial, am stat un pic în cumpănă, dar spiritul meu de aventură și alegerile pe care le fac la impuls au primat, așa că iată-mă cu două bilete de avion destinația Milano, unde urma să petrecem 48 de ore minunate. De fapt, având în vedere că zburam la Bergamo și auzisem numai lucruri bune despre orașul ăsta, am ales să stăm în Bergamo și să ne petrecem ziua de sâmbătă în Milano.

Am luat cazare în Bergamo – apropo, hotelul Best Western Capello d’Oro e o alegere foarte bună. Am luat și bilete de tren pentru Milano, doar dus (oare să fi avut vreun presentiment?), ca să ne fie mai ușor acolo dimineața, la întoarcere urmând să luăm din gară în funcție de ora care ne prindea hoinărind.

După ce am rezolvat partea organizatorică, am început să mă interesez de condițiile de călătorie

Am intrat pe site-ul MAE, pe grupuri de călătorie – apropo, vă recomand Vacanțe do it yourself, găsești tot ce vrei și ce nu vrei în materie de informații de călătorie, am întrebat în stânga și în dreapta, am întrebat la clinici. Având în vedere că ne trebuia certificat verde și singura variantă viabilă pentru noi în acel moment era să îl obținem prin testare, am ales (prost, bine, așa am ales) să nu dau 500 de lei pe PCR și să risc să îi expire la mustață valabilitatea, fix când trebuia să ne suim în avion înapoi – da, Italia e verde, dar pe aeroport se cere, nu știu ce se întâmplă dacă nu ai, dar ne-au cerut – ci să facem teste rapide în țară și să le repetăm în Milano.

Zis și făcut. Am făcut teste rapide în România – apropo, la clinica Onelife sunt cele mai ieftine teste, rapide și PCR – am ieșit negative, am făcut bagajele – două ruscace că mai mult n-aveam voie la avion și nici nu ne trebuia pentru 48 de ore și ne-am generat în aplicație certificatul. Pentru că depinde de DSP cât de repede sunt introduse datele în sistem, emiterea durează, la noi a durat de la ora 16 după amiaza până a doua zi pe la 9 și ceva, când eram deja în Italia.

Bergamo, un oraș care merită într-adevăr vizitat

De cum am aterizat în Bergamo, mi-am dat seama că am făcut o alegere minunată. Orașul vechi se vede încă de pe pistă, este o bijuterie. Am ajuns, ne-am cazat și, după ce mi-am dat seama că mi-am cam pierdut dexteritatea la a mă descurca în orașe străine, că am reușit să ne rătăcim de vreo câteva ori, am pornit să vizităm. Despre ce am făcut efectiv acolo o să povestesc într-un articol separat, că altfel mă întind peste 5000 de cuvinte :-).

Înainte să pornim la hoinăreală, am vorbit cu recepționera de la hotel, care s-a oferit să ne facă programare la testare a doua zi în Milano, la o farmacie din piața Domului. Ne-am petrecut toată ziua de vineri în Bergamo, ne-am plimbat, am mâncat înghețată, am bătut străduțele micuțe, pline de afaceri locale, cum numai în Italia găsești și care sunt o încântare, ne-am bucurat de un brunch la o terasă în piața din centrul vechi și de o cină specific italiană în partea nouă a orașului.

A doua zi, am plecat cu trenul spre Milano

Am fost tare emoționată să revăd orașul după atâția ani. Nordul Italiei a fost prima zonă în care eu am ieșit din țară. Se întâmpla în urmă cu 18 ani, am mers prima dată cu tatăl Anei și apoi am revenit încă de două ori, tot împreună cu el, așa că Milano a fost și un fel de test. După o tură de plâns de descărcare în Dom, care oricum pentru mine a purtat mereu o energie specială, am simțit-o de la primul pas, am fost ca nouă și m-am bucurat din plin de ziua frumoasă și senină. Ne-am făcut poze în piața Domului, am intrat înăuntru – da, cu certificat verde, am urcat – la fel, am vizitat Muzeul lui Leonardo da Vinci – apropo, e de mers cu copiii dar și fără, e fascinant, ne-am plimbat prin Galeriile Vittorio Emanuelle și am mâncat o înghețată delicioasă.

Un pic după 15.30 aveam programarea la testare. Plănuiam ca după ce luam testul și automat certificatele, că la ei se emit automat, să vizităm Scala din Milano, să mergem la o cafenea cu pisici și poate să mai vizităm ceva, dacă mai era timp. Doar că, vorba aia, fă-ți planuri ca să facă Universul mișto de ele. Și de tine. Am mers în farmacie, am fost conduse la etaj, unde ni s-a recoltat și apoi trimise jos, într-o curte interioară, să așteptăm alături de alte persoane. Ana mi-a spus încă de când i-a recoltat că nu a simțit nimic, că nici nu crede că a atins-o cu bețișorul pe pereții nasului, dar am zis că na, ce poate să se întâmple rău, nici prin cap nu îmi trecea că nu va veni omul cu certificatele și că ne vom vedea de planuri.

Din păcate, după 15 minute a început coșmarul

Farmacistul care ne-a recoltat testele, a venit, m-a chemat deoparte și mi-a spus că Anei i-a ieșit testul ușor ușor pozitiv. A venit apoi o femeie, poate era șefa farmaciei, nu știu, și ne-a spus că trebuie să plecăm de acolo – se vedea clar că voiau să scape de noi – și să sunăm la linia verde, că așa e procedura. Eu m-am zăpăcit, dacă nu o făceam și ceream să îi repete testul, nu știu dacă rezolvam ceva, tind să cred că nu, că nu așa era procedura. Nici nu știu dacă mi l-ar fi arătat, dar îmi pare rău că nu am încercat, doar că m-am blocat și nu am știut ce să fac.

Eram sigură că e eronat, dar nu am știut ce să fac, așa că am sunat la linia verde. De acolo am fost pasată din voce în voce, nimeni nu vorbea engleză și făceam ping-pong cu translatorii.  Am încercat să le explic că aveam bagajele în Bergamo, că avem avion a doua zi, că nu are cum să fie corect testul. Ei o țineau pe a lor. Să nu carecumva să plec în Bergamo, să îmi iau adio de la avion și că pasul următor e test PCR, care la ei e gata în 48 de ore și altă variantă nu există. Și să așteptăm că vine ambulanța.

Am stat cinci ore în același loc, într-un gang din Piața Domului

Vorbind la telefon și încercând să aflu ceva, să mă înțeleg cu cineva. Ultima persoană cu care am discutat la linia verde, cu care m-am înțeles fără translator, mi-a promis că va încerca să ne ajute și să urgenteze. Cred că încerca doar să mă calmeze, ceea ce a reușit pe moment. Pe la nouă seara, când deja ne era frig, foame și Ana avea nevoie la baie, a venit ambulanța. Brancardierul era român din Slatina și discuția cu el a ușurat drumul de peste o oră prin traficul blocat din Milano.

În izolare la un fost cămin de bătrâni, devenit între timp hotel Covid

Am ajuns după zece la Centrul comunitar Adriano, fost cămin de bătrâni, folosit acum pe post de hotel Covid. Foarte frumos, curat, civilizat, adică presupun că dacă exită un top al locurilor de stat în izolare, ăsta ar fi prin vârf.

Acolo am realizat că nu ne va ajuta nimeni să urgentăm nimic, că eram considerate suspecte, că nu interesa pe nimeni nici că nu aveam haine și în cameră era frig și gresie pe jos, iar noi eram în adidași, nici că aveam avion a doua zi, nici că tocmai ce aveam niște teste negative făcute cu 48 de ore înainte. Acolo era o atmosferă de sanatoriu, de hotel, nu era spital, nu se mișca nimeni rapid, totul se întâmpla în ritmul lor.

Ăla a fost momentul în care nu am mai putut fi tare și am clacat. Asistenta care ne-a preluat, doamna Amada, o spanioloaică în vârstă și de treabă l-a sunat pe director ca să încerce să mă calmeze. Nu a reușit, dar am urcat în cameră, că altceva nu prea aveam ce face. Acolo a venit doamna Nicoleta, olteancă din Craiova, o minune de femeie, care m-a îmbărbătat, mi-a promis că îmi aduce a doua zi periuțe și pastă de dinți, că ar trebui să mai aibă ea cumpărate din banii ei, tocmai pentru astfel de situații. Mi s-a mai spus că a doua zi intră pe tură o altă româncă, care o să facă și ea tot ce poate pentru noi.

Fiecare din oamenii ăștia drăguți îmi spunea însă că trebuie să ne supunem sistemului

În noapte aia nu am dormit. Am stat dezbrăcată sub pătură, tremurând de frig și plângând. Ana a reușit să doarmă, după ce s-a amuzat maxim cu paturile telecomandate, care se ridicau și se lăsau. Atunci mi-am dat seama ce bine e să fii copil și să poți lua totul în joacă.

A doua zi am continuat să plâng și am căpiat-o pe Corina, asistenta directorului care intrase în tură. Pe ea la telefon, până m-a repezit elegant, pe bună dreptate, și pe doamna Nicoleta față în față, când venea ba să ne aducă mâncare, ba să ne verifice temperatura, ba să ne aducă periuțele de dinți promise. Spre prânz mi-am dat seama că trebuie să mă regrupez. Ok, era o situație nasoală, dar dacă stăteam în Valea plângerii și stresam tot personalul de acolo care mai avea și alți oameni în grijă, doar pe criteriul că vorbeam aceeași limbă, nu rezolvam situația.

În centrul comunitar, încercând să zâmbim

Simțeam că am nevoie de susținere, așa că am scris pe Facebook cum suntem

Și de acolo a început magia. Sute de mesaje de susținere, zeci de mâini întinse, oameni care mi-au oferit ajutor material, care au sărit să își alarmeze cunoscuții din Italia. Eram deja conectată cu un prieten de al mamei care locuia la Roma și care ne-a fost enorm de mult alături de la distanță, iar apoi au început să apară și alți oameni minunați. O verișoară de a mea care nu mă cunoaște personal, a mers după serviciu la Bergamo și ne-a adus bagajele, plus haine, că de, noi aveam doar pentru două zile și deloc lucruri comode, ne-a luat cosmetice și ce mai aveam nevoie. O altă fată minunată, Alexandra, care ne-a citit povestea pe Facebook, a venit la zece seara și ne-a adus papuci, cărți pentru Ana, lână și andrele în caz că urma să stăm mai mult, să ne omorâm timpul, dulciuri și altele.

Duminică, așa cum mă așteptam, nu s-a întâmplat nimic. Nu a venit nimeni să ne facă testele, pentru că programul de recoltare este lunea, miercurea și vineri. Acum aveam însă tot ce ne trebuia și multă susținere și gânduri bune îndreptate către noi.

Luni au venit să ne testeze. Nu dimineața, cum mi-aș fi dorit, ci la 12.30, dar au venit. Am mai făcut teste, dar experiența asta a fost de coșmar. Am simțit bățul ăla până în creier. Ana a lăcrimat, dar a rezistat stoic, din dorința de a i se recolta bine de data asta, ca să scăpăm și să plecăm acasă. Eu am început instinctiv să țip și să dau din picioare, iar după ce au plecat le-am zis câteva de dulce, recunosc :-).

Nu aveam altceva de făcut decât să așteptăm

Luni Ana a intrat la școală online, iar seara eu  mi-am ținut atelierul de la Operă și m-am felicitat că nu m-am putut despărțit de laptopul primit cadou de ziua mea și l-am luat după mine, chiar dacă era gol, nu aveam nicio dată pe el. A fost de mare ajutor. Luni seară, prietenul de la Roma ne-a comandat sushi și am avut parte de un festin pe cinste. Marți seară am făcut seară italiană, cu mezeluri, parmezan cuburi și vin roșu. Cum copilul nu a participat decât la partea gastronomică, la cea bahică m-am sacrificat, nu înainte de a face bagajele, cu optimism și speranță. Vorba aia, fă Rai din ce ai.

Tot cu speranță a venit miercuri dimineață și doamna Nicoleta, să își ia rămas bun de la noi, cu lacrimi în ochi, la propriu. Ieșea din tură înainte să ne vină rezultatele și spera din suflet să fim plecate. A îndrăgit-o tare pe Ana și ne-a fost de mare ajutor și suport moral, o femeie bună de pus la rană, sunt norocoși italienii că au câștigat așa un cadru medical.

La zece am primit telefonul salvator de la recepție

“Sunteți negative,  plecați acasă!”. A fost cu multă ușurare, dar parcă simțeam și că atunci încep să dea pe dinafară sentimentele. Nu era cazul, mai aveam treabă multă. Am luat biletele de avion, cheltuială total neprevăzută, ca toată șederea noastră în izolare. Noroc cu doi îngeri de femei, Mihaela și Alexandra, care m-au somat atunci pe loc să le dau contul, fără drept de apel. Au fost și alții care mi-au oferit ajutorul, dar știți cum e cu primitul, înveți să primești, dar parcă tot cu greu. Lucrez la asta.

See Also

În jur de 12 am părăsit centrul comunitar și după ce ne-am învârtit o oră după autobuze, tot cu taxi-ul am ajuns în centru. Ne-am întors în Piața Domului să închidem cercul, să rămânem cu amintirile frumoase. ne-am maimutărit, am mai făcut o poză, am trecut pe la Scala din Milano doar pe afară și am fugit la metrou. A fost o cursă contra cronometru, dar ce mai conta? Plecam acasă, scăpasem de izolare, eram sănătoase și libere. Am aruncat un ochi către farmacie înainte de a pleca. Am vrut să trimit iertare, iubire, știți voi, dar n-am putut. Măcar nici nu am intrat să îi înjur, cum mi-a sugerat multă lume.

Drumul înapoi spre casă

În aeroport în Bergamo ni s-au cerut certificate sau teste, deci da, se cer, indiferent de culorile țărilor. Când am pășit pe pistă, am văzut cel mai frumos curcubeu, care se întindea peste câteva avioane și era dublat de frumusețea orașului vechi care se vedea în stânga lui. A fost ca un balsam pe suflet curcubeul ăla, ca un cadou de la Divinitate pentru cât zbucium trăisem în ultimele zile. A fost modalitatea Italiei de a spune “Drum bun, ne pare rău că v-am trecut prin asta. Să mai veniți”. Vom mai veni, clar vom mai veni. Avem deja pe listă Veneția, Verona, lacurile din nordul Italiei și multe altele.

Curcubeul speranței

A fost o experiență dură, grea, dar din care am învățat multe despre mine și oameni, pe care le voi detalia în următorul articol.

Dar, cel mai mult am învățat că umanitatea nu a murit și cine alege să își hrănească lupul bun nu își uită semenii și nu își lasă sufletul umbrit de nimic. Desigur, în marea de reacții de bunătate și sprijin, venit mult și de la oameni străini, au existat și câteva momente amare, în care cunoștințe, persoane de la care mă așteptam să arate empatie, înțelegere, să întrebe, să susțină, au tăcut și au mers mai departe. Mă miră? Câtuși de puțin? Mă doare? Nici măcar. Am învățat să iau pe fiecare așa cum este și să mă bucur de ce primesc. Până la urmă, fiecare e cum e și dacă unii se simt bine apărând principii contra omenie, care-i treaba mea?

Pentru cine îmi duce grija, da, probabil că această experiență mă va determina să îmi fac vaccinul. Sunt trecută prin boală, am motivele mele pentru care am așteptat – nu, nu sunt anti vaxxer, nici conspiraționistă. Cred în medicină și în evoluție, dar cred și în nuanțe și echilibru și nu suport când sunt numărată “la grămadă”. Îmi place să cred despre mine că sunt om întâi de toate și, după tot ce am trăit în experiența asta, aș zice că unul bun, ceea ce vă doresc și vouă.

Fiți buni, lăsați ura învrăjbirea, “binele suprem al omenirii” – până la urmă cine îl știe care e – lăsați certurile, polemicile, încrâncenarea, frica. Primiți cu tot sufletul încrederea, omenia, iubirea și acceptarea față de cel de lângă. Bucurați-vă de copii, de o rază de soare, de o cafea somnoroasă dimineața, de un film simpatic seara, de o discuție față în față cu omul drag, de un telefon la părinți. Trăiți viața așa cum vine, totul e atât de imprevizibil încât chiar nu merită să ne stricăm nervii în războaie care nu sunt ale noastre.

Citește și

Multă răbdare și mai puțin tutun. Experiența Covid-19

Să-ți pese de cei care te întreabă Ești bine?

Stop! Dacă eu nu am grijă de mine, cine o să aibă?

De la chemat salvarea la dans cu mătura prin casă

Dacă vă plac articolele mele, vă invit să dați like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu noutățile.

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.


Copyright Ioana Marinescu Sima 2020 | Branding & Website realizat de Ama Mihaescu CREATIVE STUDIO 

Scroll To Top