Ana în sine este o poveste. Un copil care nu trece neobservat şi căruia i se poate reproşa orice, numai că e plictisitor nu. Râde din tot sufletul şi se supără la fel, de se aude până departe în ambele cazuri. Este încăpăţânată şi capricioasă. Când ţi-e lumea mai dragă se supără şi pleacă, lăsându-te vorbind singur. Are o voinţă cât China şi până când nu obţine măcar ceva, cât să simtă că e în avantaj, nu se lasă. E bună şi caldă, sensibilă peste limita recomandată, miloasă şi darnică. E creativă şi are fire de artist. O enervează la culme nedreptăţile şi lucrurile pe care nu le înţelege.
Întotdeuna încearcă să aibă ultimul cuvânt. Rar face ceva pentru că aşa trebuie. Dacă îl înţelege şi îl integrează, nu ai nicio problemă cu ea. Dacă îi vorbeşti calm şi cu respect e prietena ta. Dacă îţi simte nervii sau nerăbdarea, poţi să îţi iei adio. E înţeleaptă şi propune nişte soluţii care te lasă mască. Este atât de contradictorie uneori în comportamente că te debusolează complet. Poate trece în cinci secunde de la râs în hohote la plâns sfâşietor şi am stabilit mai sus că pune suflet deopotrivă în amândouă.
Povestea ei, povestea voinței divine
Dincolo de faptul că este o poveste, are în spatele ei o poveste. O poveste despre a fi contra curentului, contra statisticilor, contra tabelelor, o poveste despre minuni şi voinţă divină. Uneori, când mă simt depăşită şi obosită de micile bătălii pe care trebuie să le dau zilnic cu personalitatea ei, îmi amintesc că tocmai asta a făcut-o să existe. Personalitatea puternică. Voinţa contra tuturor.
Verdict dur – Dublă infertilitate
Cam la un an de la căsătorie am început să ne gândim la un copil. Eu ştiam că am nişte dereglări încă din adolescenţă şi mă gândeam că vom avea un pic mai mult de muncă. Din păcate, după primele analize, cele de bază, verdictul a picat ca bolovanul – dublă infertilitate, şanse de a concepe un copil pe cale naturală extrem de mici. După un an de bătut holurile spitalelor, agăţat de halatele medicilor, analize costisitoare şi un procent de 0,1% şansă de concepţie pe cale naturală, am clacat. Dacă voiam sa ieşim cu minţile întregi din asta, răspunsul nostru nu era în ţară. Acceptasem deja că fertilizarea in vitro este singura soluţie pentru noi, dar dacă tot aveam să o facem, măcar să ne mărim la maximum şansele.
După răspunsuri prin Austria
Am luat hăţurile în mâini. În mai puţin de două săptămâni de la decizie, în toiul campionatului european de fotbal din Austria, aveam programare la una din cele mai prestigioase clinici de fertilitate din Viena. Ce a urmat a făcut parte dintr-o normalitate de care şi acum îmi amintesc cu nostalgie. Clinica avea aspectul unei case boiereşti vechi şi primul sentiment pe care l-am avut a fost că ne-am dus să vizităm pe cineva la el acasă. Am făcut confirmările în cinci minute, timp în care am fost serviţi cu apă, cafea şi gustări şi a urmat şocul numărul doi.
La noi a venit surâzătoare doctoriţa Ana (ce coincidenţă, nu? :-)), care ne-a invitat într-o cameră mare, cu mobilă din lemn masiv, în mijlocul căreia trona o masă somptuoasă. Pe pereţi erau tablouri şi iarăşi am avut sentimentul că sunt la un vechi prieten.
Și totuși dacă….e clar, femeia e nebună
Doamna doctor a stat cu noi nici mai mult nici mai puţin de două ore şi jumătate, timp în care s-a uitat pe dosarul medical, ne-a vorbit, ne-a desenat, ţinându-ne o adevărată lecţie de anatomie, ne-a ascultat şi ne-a încurajat. A înlocuit sprânceana ridicată pe care o primisem de zeci de ori în România cu un zâmbet optimist, datul din cap îngrijorător cu statistici clare despre ratele lor de reuşită, evidenţiind avantajele pe care noi le aveam. Şedinţa s-a încheiat cu o consultaţie a mea, în urma căreia doctoriţa a strecurat şugubăţ un „vă apropiaţi de perioada maximă de fertilitate, cine ştie, poate rămâneţi însărcinată natural”.
Eu am zâmbit politicos, gândindu-mă în sinea mea că e uşor dusă şi proabil a uitat ce a citit în diagnosticele noastre, dar deja nu mai conta. Căpătasem o încredere oarbă în doctoriţa Ana, în competenţele clinicii şi în şansele noastre de reuşită. Mintea mea nu mai gândea în prezentul încărcat de nu-uri, ci proiecta deja luna următoare, când urma să ne întoarcem în Austria pentru procedura propriu-zisă.
Două liniuțe. De vreo șase ori
Am revenit în România plini de sprenţă. Parcă pluteam. A trecut uşor o lună şi aşteptam cu nerăbdare să facem analizele şi să începem tratamentul, în urma discuţiilor pe care trebuia să le purtăm cu doamna doctor pe mail. Discuţii care nu au mai avut loc niciodată, pentru că în ziua premergătoare celei în care trebuia să merg la policlinică pentru anlize, m-am trezit brusc, mânată de un singur gând – să îmi iau un test de sarcină. Ştiam raţional că este o aberaţie, că acest lucru nu era posibil decât într-o proporţie de 0,1%, dar funcţionam parcă teleghidată. Ştiam că am asta de făcut şi nu m-am oprit decât la farmacie, cu mâna pe un test de sarcină.
O oră mai târziu hohoteam necontrolat cu el în poală. Erau primele liniuţe roz pe care le vedeam vreodată altfel decât în filmele siropoase. Au urmat alte 5 teste, de la farmacii diferite, să nu zică cineva că suntem nebuni. Eram. Nebuni de fericire. Măslinuţa noastră cu personalitate sfidase toate diagnosticele, statisticile şi îşi făcuse drum către noi.
Naștere prematură
Încăpăţânată a pornit, aşa a ţinut-o tot drumul. După o sarcină dificilă, cu stat în pat şi interdicţii de tot felul, domnişoara s-a gândit că este prea monoton peisajul din burtică şi a vrut afară cu fix o lună mai devreme. Atunci am trăit prima spaimă mare, dar m-am liniştit destul de rapid la gândul că nu ar fi avut nicio logică să vină aşa în vieţile noastre ca să nu mai apuce să se nască sănătoasă. Chiar şi pentru mintea mea speriată şi obosită acest lucru nu se lega, aşa că m-am liniştit şi am avut încredere.
Medicii au prezis un travaliu lung şi mi-au trimis familia acasă. Ce nu ştiau ei era cu cine au de-a face. Bebelina noastră cu personalitate a venit pe lume cu două ore mai devreme decât estimările doctorilor, aşa că eu m-am trezit singură la maternitate, uitându-mă pe pereţi şi aşteptând să mă bucur şi eu cu ai mei de ceea ce trăiam.
Atenție, personalitate la cote alarmante!
Au curs apoi zilele, lunile, anii. Minunea noastră cu personalitate nu s-a dezminţit nicio clipă. M-a ajutat să îmi revin în timp record la o greutate normală, nelăsându-mă să stau nicio secundă pe bancă în parc. Cum opream căruţul şi încercam să îmi trag sufletul, se declanşa undeva un senzor şi pornea alarma. Nici în casă nu era tocmai comod. Adormea în circa două ore şi în 20 de minute se trezea fresh, în timp ce eu eram epuizată. Nu stătea singură, trebuia să aibă activitate şi antren în jurul ei. Adora să audă muzică şi să i se cânte. Oricât era de supărată, dacă îi cântai parcă îi luai cu mâna totul. Devenisem o Cutiuţă muzicală unu, doi, cinşpe ambulantă.
Evident că a ieşit complet din tabele. La 11 luni nu mergea nici măcar de-a buşilea, nu se ridicase o dată de mobilă prin casă, nu avusese curiozitatea nici măcar să se ridice în pat, era mult prea confortabilă priveliştea printre gratiile pătuţului. Nu a tras lucruri, nu s-a căţărat. Nu a spart, nu a desfăcut sau stricat nimic. În schimb cerea atenţie. Tot timpul, multă şi de calitate. Nu mergea cu un ochi la ea, cu altul la altceva. Ori avea atenţie dedicată, ori….avea atenţie dedicată. A mers târziu, a vorbit şi mai târziu, i-au crescut dinţii complet haotic şi mult prea devreme.
Limite întinse la maximum și multă fericire
Nu prea a ascultat de norme şi statistici. A venit în viaţa noastră şi a schimbat toate regulile. Ne-a ţinut în şah, cât să vadă dacă suntem un cuplu solid şi rezistăm la greu. Din fericire am rezistat. Apoi a dat fiecăruia după putere. Lecţii zi de zi, limite testate, butoane apăsate acolo unde doare mai tare, răni desfăcute şi obligate să se vindece.
Ne-a umplut vieţile, ne-a arătat şi ne arată în fiecare zi că statisticile sunt făcute ca să ieşi din ele, că ştiinţa are o putere limitată şi oamenii se pot înşela. Că Dumnezeu vorbeşte prin glasuri diferite, poate chiar prin glasul unui doctor, că minunile nu sunt predictibile, trebuie doar să crezi în ele şi vor apărea sub diferite forme. Uneori forma lor poate fi o fetiţă cu ochi gri şi curioşi, plină de personalitate şi care va întoarce lumea tuturor cu susul în jos, obligându-i să fie mai buni cu fiecare zi.
La Mulţi Ani, minunea noastră, îţi mulţumim că ai fost tu, îţi mulţumim că am fost noi!
Citește și
8 ani de când m-ai învățat că pot orice
Nu, nu este doar o sarcină pierdută. Niciodată
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
