De ce oamenii nu spun ce-i doare?

Și, ce mai faci? Ești bine? Da, sunt bine, cu serviciul, copiii, ceva alergătură, ca toată lumea, dar totul ok. Zâmbetul larg afișat susține discursul. Tu? A, eu nu sunt așa grozav. Am niște dureri de cap destul de puternice de o vreme. Am fost la medic și s-a descoperit că am migrenă acută. Zâmbetul se estompează. Și, din cauza asta, sunt și foarte stresată, am început să țip la copii destul de des, mă enervez cu temele lor, nu credeam că e așa greu la școală. Zâmbetul piere de-a dreptul. Am început să mă duc la psiholog și cred că sunt pe drumul cel bun. Mă bucur că tu ești așa bine.

Știi, de fapt, nici eu sunt chiar atât de bine. Tatălui meu i s-a descoperit o tumoră canceroasă. Intră săptămâna viitoare în operație, sperăm că va fi bine. La școală nu e roz nici la noi. Prea multe teme, prea multă presiune.

E un scenariu cunoscut, nu-i așa? Acela în care ne străduim să afișăm o viață măcar bună, dacă nu perfectă. În care nimic nu ne doare, nicio ușă nu scârțâie în casa noastră, copiii zâmbesc fericiți ca într-un tablou bine lustruit. În care totul merge bine până când nu mai merge deloc.

Abia când aud sau văd în jur că viața nu-i perfectă, oamenii au curajul să spună ce-i doare

Când cineva suferă de hemoroizi, de exemplu și are curajul să vorbească despre asta unui apropiat, constată că și el se chinuie demult cu treaba asta. Cu cât vorbești cu mai mulți oameni, cu atât îți dai seama câtă lume are hemoroizi :-).

Cu cât ai curajul să spui mai multor oameni că te duci la psiholog, cu atât constați că rămăseseși printre ultimii dintre cunoscuții tăi care nu mergea la psiholog.

Când vorbești în ședința de scară că ai gândaci în apartament și ceri administrației să facă ceva, se ridică, jenate, câteva perechi de ochi, care spun fără cuvinte „si la mine e pliiiiiin”. E, na drăcie, și tu care credeai că oi fi tu mai cu moț sau mai îngălat, de se adună toate lighioanele doar la tine.

Când spui că în spatele pozelor frumoase de pe Facebook stă un bebe care urlă sau un toddler plin de tantrumuri, ies la iveală sute de urlători și zeci de crize de furie. Afli că nu numai copilul tău nu știe încă tabla înmulțirii, că nu doar ție ți se face lehamite de discuțiile interminabile în contradictoriu, că mai au și alții sentimentul de „nu mai pot. nu mai vreau, opriți Pământul, eu cobor”.

Realitatea este că nu, niciodată nu ești singurul, ba chiar faci parte din majoritate de multe ori

Doar că oamenii nu spun. Ca să nu pară că „se vaită”, ca să nu dea rău, să nu se facă „de râs”. Ca să nu îi încarce pe alții cu problemele lor, ca să mențină o stare pozitivă sau, pur și simplu, crezând că le pot duce și rezolva pe toate. Adevărul e că nu putem, oricât am fi de iscusiți, de puternici și de tari. Nu putem afișa mereu un zâmbet senin, în timp ce în spate purtăm, aproape la propriu, discuția cu copilul legată de teme, cearta cu soțul, nervii din trafic, îngrijorarea că cineva drag ne e bolnav. Nu putem ține mereu masca lui „o să fie bine”, chiar dacă, în adâncul sufletului credem sau măcar sperăm cu fiecare respirație asta.

Nu putem râde, când în interior urlăm sfâșietor, din lucruri mărunte adunate sau din probleme grave

Așa că, hai să nu ne mai ascundem în spatele lui „bine”. Să spunem când ne doare capul, când ne e a plânge, când ne-a supărat copilul sau soțul, când ne-am certat cu mama, când pur și simplu nu mai vedem luminița de la capătul tunelului. S-ar putea să constatăm că mulți au pierdut-o, dar fiind mai mulți și măcar știind unii de alții, o putem găsi mai repede.

Citește și

Faptele bune se fac pentru oameni cât sunt în viață