Now Reading
Dacă ți-aș spune că în joc e viitorul copilului tău, ai lua măsuri?

Dacă ți-aș spune că în joc e viitorul copilului tău, ai lua măsuri?

 

Ne ocupăm să îi îngrijim, să îi ducem la vizitele medicale lunare cât sunt bebeluși, să le oferim cele mai bune alimente, cele mai bune condiții de trai, cele mai sofisticate jucării. Le găsim cea mai bună grădiniță, apoi cea mai bun școală, le alegem activitățile care credem că li se potrivesc și îi ajutăm în evoluția lor. Le suntem alături la teme, la examene, la concursuri. Îi ascultăm, îi ghidăm cum știm noi mai bine, discutăm câte în lună și în stele, încercăm să facem față lacrimilor, răzvrătirilor, pretențiilor. E un proces fără sfârșit și foarte obositor, iar de multe ori, pe parcursul devenirii de părinte, uităm de noi, de propriile gânduri, griji, frământări, de propriile dorințe, idealuri, vise.

Străduind-ne să fim părinți cât mai buni, ne dăm pe noi la o parte ca indivizi

Ajungem să ne identificăm cu nevoile și problemele copiilor noștri și le băgăm sub preș pe ale noastre. Aruncăm într-un sertar visele noastre, crezând că le-a trecut vremea și ne băgăm, cu cele mai bune intenții, peste visele lor, influențându-le, uneori chiar confundându-le cu ceea ce ne-am dori noi. Fără să vrem, ajungem să ne pierdem identitatea și ne-o închinăm cu totul copiilor noștri. De cele mai multe ori, dacă totul merge “conform planului”, când copiii cresc și se desprind de cuib ,apare un gol uriaș, apăsător, un sentiment de “bun, și eu ce fac acum?”, care cred că este cumplit de dureros și greu de dus.

Din fericire :-), mai sunt și situațiile când lucrurile nu merg conform planului și apare ceva care dă totul peste cap. În cazul meu acel ceva a fost separarea, urmată de divorț. A fost momentul care pe mine m-a obligat să mă uit în primul rând la mine, în interiorul meu, pentru ca mai apoi să îmi pot ajuta copilul. Am încercat o vreme să fac invers, că deh, era cam tot ce știam. Am îmbrățișat ideea conform căreia trebuie să am grijă de Ana, de ce simte ea, de cum percepe ea despărțirea noastră, iar pe mine, într-o primă fază, m-am pus tot pe planul doi. Numai că eu nu eram bine, eram plină de răni vechi, activate de cele recente, eram debusolată și suferindă. Avem nevoie de ajutor și refuzam să mi-l acord, mințindu-mă că o ajut pe ea și astfel voi fi și eu bine. Ce s-a întâmplat? Copilul meu, bun, empatic și extrem de sensibil, văzând că mama lui nu e bine , și-a pus pe umeri povara lui “mami are nevoie de mine”. S-a maturizat prematur, a căpătat și mai abitir decât înainte o profunzime în gândire mult peste copiii de vârsta ei și și-a dat singură misiunea de a mă salva.

Norocul meu și al ei este că am avut în jur oameni un pic mai prezenți și mai deștepți ca mine, care au văzut încotro mergeau lucrurile și m-au oprit.

Dacă ți-aș spune că de ce faci sau nu faci tu acum depinde viitorul copilului tău, ai face ce trebuie?

Trei persoane cu care am lucrat în perioada asta la vindecare mea mi-au adresat aceeași întrebare, poate puțin sub altă formă, dar cu același substrat. A fost dușul meu rece, clopoțelul care mi-a deschis ochii. Am realizat că procesul trebuie să înceapă de la mine, că stă în puterea mea să îmi descopăr și să îmi vindec rănile, să am grijă să nu dau mai departe greșelile neidentificate, problemele neînchise, traumele rămase în aer. Pentru ca ea să aibă libertatea de a-și face propriile greșeli, de a-și trăi propriile lecții, nu pe cele “moștenite” de la mine. Că misiunea ei în toată această situație nu este să aibă grijă de mine și, prin încercarea mea disperată de o proteja, nu făceam decât să îi blochez propriul drum, propria creștere, propria gestionare a procesului, dureros dealtfel, prin care avea de trecut.

Odată ce am realizat asta, mi-am luat bagajul de pe umerii ei și am început să mă ocup de el, fără a abandona însă sprijinul pe care i-l acord. Am separat clar procesele, al meu cu mine și al meu ca suport al ei și din acel moment am căpătat claritate. Ocupându-mă de mine și de rănile mele sunt capabilă mult mai ușor să o ajut și pe ea, din postura corectă, aceea de părinte, de adult, nu de persoană neajutorată și lipsită de apărare, care are nevoie să fie salvată.

Sigur că mi-aș fi dorit să fac asta înainte, pe “ape limpezi”. Să pot să identific că am probleme nerezolvate din copilărie și să nu le mai bag sub preș, să îmi acord timp, spațiu și răbdare să mă uit la mine și, construind și vindecând la mine, să mă pot poziționa altfel față de ea. Acum, însă, pot doar să fiu recunoscătoare că a venit trezirea și să spun mai departe, celor care pot citi și înțelege: nu vă abandonați pe voi în momentul în care deveniți părinți! Nu vă ignorați problemele, durerile, nevindecările. Nu vă lăsați visele și dorințele deoparte, ci creșteți-vă sufletul, așa cum vă creșteți copiii. Le veți oferi șansa de a avea propria identitate, propriile vise, propriile bătălii și eșecuri.

Miza e viitorul lor sănătos și conștient!

Citește și

Dacă așa am devenit o mamă mai bună, atunci poate a meritat!

Învățați-vă copiii că viața nu e un tablou perfect!

Oare cât timp o să mai aibă nevoie de mine?

See Also

Ce facem cu copiii când trecem prin perioade grele în familie?

De ce ne-ncurajăm copiii să crească prea repede?

Nu mai creșteți genii, creșteți copii fericiți!

Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutăţile.

Credit foto – Olishka Photoraphy

 

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Copyright Ioana Marinescu Sima 2020 | Branding & Website realizat de Ama Mihaescu CREATIVE STUDIO 

Scroll To Top