Sorb rapid o gură de cafea și fac un exercițiu maestru de echilibru să nu o pun toată pe tastatură. Cu o mână scriu, cu alta caut factura de care am nevoie ca să clarific o situație. Mă grăbesc rău, e o zi plină. Am o întâlnire, un eveniment la care am confirmat și trebuie să ajung și cu Ana la canto. Sună telefonul. E Buni a mea. Uneori are răbdare să dăm noi semn când putem, dar de cele mai multe ori nu. Simte nevoia să știe că suntem bine. Răspund, deși știu că o să îmi fugă jumătate din idei. Reușesc să termin destul de repede și caut să reașez gândurile. Mă strigă Ana. Nu poate să deschidă nu știu ce cutie de jucării. Încă o idee zburătăcită. Renunț, voi scrie mai târziu. Dar să termin situația financiară măcar. Îmi scrie o prietenă pe Facebook. Are nevoie să o ajut cu un share la un articol. Mă întrerup. Ah, la naiba! Unde era totalul ăla? Of, ale naibii limite personale, iarăși s-au dus pe apa sâmbetei. Și îmi propusesem să lucrez la asta.
Pare un scenariu cunoscut?
Când ai spus NU ultima dată?
Când ai amânat pe altcineva în afară de tine, ca să termini de scris, de rezolvat ceva sau pur și simplu ca să te odihnești? Suntem obișnuiți să stăm drepți în fața tuturor, să răspundem prezent, ca nu care cumva să supărăm, să jignim. Să nu scădem în ochii celuilalt, să nu îl pierdem.
Realizăm târziu sau poate niciodată că ne pierdem pe noi, pentru că nu știm să setăm limite personale.
Am fost crescuți de mici că e greșit să ne împotrivim. Nu sau nu vreau sunt până în ziua de azi un bau-bau pentru mulți părinți. Pe mine una sunt momente în care refuzul copilului îmi creează așa o anxietate, încât primul reflex este să îl opresc, să îl corectez, să îl transform în obediență.
Dacă nu suntem atenți la noi, dacă nu căutăm să ne cunoaștem, să ne redefinim și să ne resetăm granițele, vom perpetua generații de obedienți, de supuși, de oameni care nu au limite personale. Care își lasă treaba lor neterminată ca să îi ajute pe alții. Care permit să fie încărcați cu sarcini în plus, din teama de a nu dezamăgi. Care își iau angajamente peste angajamente, pentru ca mai apoi să cadă lați sub presiunea neputinței.
Din fericire, copiii noștri sunt altfel
Sunt vocali, plini de personalitate, își cer drepturile, spun nu, se revoltă, vor să aleagă. Se desprind din mâna noastră ca să îmbrățișeze ploaia, aleargă de lângă noi ca să simtă viața, ne închid ușa ca să își deschidă visele.
Iar noi, striviți de propriile temeri și nereușite, ne străduim să îi reducem la tiparele pe care le cunoaștem. Îi tragem de mână, îi strângem lângă noi, mai punem un lacăt ușii. Credem că așa îi protejăm și le clădim viitorul. În realitate, nu facem decât să le transmitem un model greșit de raportare la ei și la lume. Un model în care iubirea de sine e considerată vanitate, iar setarea spațiului personal lipsă de respect și grijă față de semeni.
Soluția este propria vindecare
Să învățăm să ne iubim, să ne dăm timp și spațiu, să spunem nu atunci când nu putem sau pur și simplu nu vrem. Curajos, nu? Dar nu imposibil. Setarea de limite personale este o problemă pentru mulți. Lăsăm să ni se intre în suflet până la limita irespirabilului și abia când mai avem puțin și ne sufocăm la propriu la propriu, reacționăm.
Voi cum procedați cu limitele personale?
Citește și
15 modalități să devii o persoană mai calmă
Neîncrederea în mine devine neîncrederea în ea
Tu mai știi cum miros salcâmii?
Nu sunt o mamă zen și nici plină de instincte nu sunt
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Sursa foto – Freepik.com
Bun articol- si eu am o problema cu refuzatul in general, dar ma tratez 🙂 Exact cum spui si tu, cred ca e important sa mai spunem nu , nu doar pentru noi insine ci si pentru a le ofei copiilor nostri un model.
Multumesc pentru apreciere, Laura! Da, un refuz bun din cand in cand e benefic 🙂