Manuale, caiete suplimentare, teste, evaluări. Tabla înmulțirii, ecuații, fracții. Teze, olimpiade. Cunoștințe, acumulare, memorare. Pe asta ne bazăm în educația copiilor noștri, asta accentuăm, spre asta îi îndreptăm. Și brusc, la un moment dat, ceva ne spune că poate nu (doar) asta contează. Există deja studii care arată că inteligența cognitivă fără inteligența emoțională este cam inutilă.
Din acest motiv am fost foarte curioasă să aflu părerea dr. Laura Markham despre acest subiect, abordat în cadrul conferinței „Cum să crești un copil inteligent emoțional”, organizată de Totul despre mame.
Eu nu am putut fi prezentă acolo, dar Ada Chindea, de la La ceai cu mămici, blogger şi organizator de evenimente pentru părinți, a surprins foarte bine esența a ceea ce a expus Laura. Pentru că articolul a ieșit cam măricel și pentru că Ada chiar a muncit din greu, am zis să îl împărțim, jumătate la mine, jumătate la ea :-). Sper să vă ajute în relația cu copiii voștri.
Înainte de a ne povesti pe larg cum putem să dezvoltăm inteligența emoțională a copiilor noştri, Dr Laura Markham a dat câteva argumente despre beneficiile pe termen lung a dezvoltării inteligenţei emoţionale la copii.
Copiii inteligenţi emoţionali se transformă în adulţi de succes
Pentru că au rezilienţă mai mare, nu tergiversează, ştiu să se comporte mult mai bine cu colegii lor, să comunice şi să găsească noi metode de cooperare.
Pe lângă acestea, eu aş vrea să vi le spun şi pe termen scurt, ce am observat până acum la Emily, cu care am început să lucrăm pe emoţii încă de pe la 2 anişori, iar la Andrei chiar mai devreme.
• Acceptă şi nu ia personal când un copil nu o alege în joc sau nu vrea să-i fie prieten în parc
• Înţelege şi are răbdare în momentele când Andrei nu-i răspunde la afecţiune
• Poate să-mi spună că are nevoie de spaţiu pentru că este supărată din diferite motive
• A început să recunoască „durerea din burtică” ca „dor” atunci când pleacă tati şi îmi spune că simte nevoia să plângă. Și multe alte lucruri care ne ajută din ce în ce mai mult în viaţa noastră de familie
Dar cum facem să îi ducem acolo? Cum stimulăm inteligenţa emoţională?
Pasul 1: Ataşamentul securizant
Pe scurt, ataşamentul securizant se formează atunci când părintele răspunde prompt şi de fiecare dată la nevoile copilului. Acest lucru nu înseamnă că acel copil nu va plânge niciodată, nu despre asta este vorba, deoarece plânsul este bun. Plânsul este primul mecanism pe care bebeluşii şi copiii îl au la îndemână pentru a răbufni şi pentru a linişti furtuna interioară.
Ataşamentul securizant se formează mult mai uşor atunci când alăptezi, atunci când îţi porţi copilul şi când dormi în acelaşi pat/ camera cu copilul. Cu toate acestea, lipsa acestor lucruri nu înseamnă că nu puteţi avea un ataşament securizant cu copiii voştri, doar că nu va fi la fel de simplu să zicem.
Sunt foarte multe mame care nu pot alăpta din diverse motive medicale, ba chiar nici nu pot să-şi poarte copiii şi cu toate acestea dezvoltă un ataşament securizant cu copiii lor.
Dincolo de aceste lucruri, ataşamentul securizant înseamnă să fim atenţi şi deschişi la nevoile copilului nostru, să fim alături de el de fiecare dată când are nevoie şi să-l tratăm cu respect în aceeaşi măsură în care am vrea să fim trataţi şi noi.
Atașamentul securizant înseamnă că emoțiile sunt văzute, ascultate, apreciate, înțelese și protejate. Este baza pentru inteligenţă emoţională şi pentru stimă de sine (Dr. Laura Markham)
Pasul 2 – Liniștire
Sau mai bine zis, descărcare emoţională. În fiecare zi există un ciclu care se poate repeta chiar şi de câteva ori pe zi. În fiecare zi, copiii noştri trec prin tot felul de situaţii care îi supără, îi sperie, îi frustrează, îi dezamăgesc, îi încântă, îi fac fericiţi. Toate aceste emoţii ei le înmagazinează şi pentru că, de multe ori, nu ştiu ce să facă cu ele, le îndeasă în interiorul lor în loc să le scoată la suprafaţă.
Dr Laura Markham a făcut o paralelă cu un ghiozdan plin cu emoţii. La fel ca şi băieţelul din imagine ce duce acel giozdan plin ochi cu rechizite, copiii noştri duc în spate un ghiozdan plin cu emoţii în fiecare zi. Este datoria noastră să-i ajutăm să-l golească, pentru că altfel, va ajunge să-i tragă în jos şi nu-i va mai lasă să se joace în voie.
Asta înseamnă să le acordăm atenţie atunci când ne revedem după o zi lungă la serviciu sau grădiniţă, chiar şi 5 minute. Să ne conectăm şi să lăsăm emoţiile să iasă.
În funcţie de nevoi, asta poate însemna o hârjoneală, o alergare prin casă, o bătaie cu perne sau alte jocuri care să va facă să râdeti cât puteţi de tare şi să creeze acele endorfine bune. Totuşi, dacă vedeţi că există frustrare şi lipsă de cooperare în aceste jocuri, rezistenţă la fiecare propunere, e posibil să fie nevoie de fapt de o tură bună de plâns.
La noi, cam aşa se întâmplă când toate propunerile mele sunt întâmpinate de un „Nu” răstit, dar în acelaşi timp cere tot felul de lucruri pe care ştie că nu le poate primi. Atunci e posibil că singură metodă de liniştire să fie un plâns sănătos. Din păcate, nu întotdeauna e uşor să i-l scot. De multe ori trebuie să mă transform într-o mămică „rea” şi „nerezonabilă” să rămân fermă pe poziţie şi să spun şi eu „NU” la tot ce-mi cere până când frustrarea ei creşte şi reuşeşte să dea frâu liber plânsului, care de multe ori se termină cu tot felul de confesiuni din partea ei.
Pasul 3: Acceptarea emoţiilor chiar şi atunci când impunem limitele
Ooooo, asta e grea, mai ales la începuturile tantrumurilor. Totuşi, cu timpul devine mai uşor. Acum, la Andrei, îmi dau seama că tot ce am aplicat „învăţat” la Emily, aplic cu extrem de mare uşurinţă la el, pentru că toate aceste reacţii, mi-au intrat în reflex.
De multe ori, acceptarea emoţiilor nu înseamnă acceptarea emoţiilor lor, ci pe ale noastre. Înseamnă să acceptăm ceea ce trezesc în noi, tantrumurile copiilor şi să nu le luăm personal.
Ei nu se tăvălesc pe jos în supermarket ca să ne facă pe voi „de ruşine”. Nu este despre noi, ci despre ei. Dacă aţi bifat acest pas, jumătate din muncă este făcută. Respiraţi adânc şi încercaţi să rămâneţi pe poziţie, ferm dar blând.
Încercaţi să va puneţi în locul copiilor şi astfel îi veţi putea înţelege mai uşor
Este perfect normal ca ei să fie supăraţi dacă nu primesc ceeea ce îşi doresc atunci când îşi doresc. Și noi am fi. Cu toate acestea, dacă noi ramanem lângă ei, atenţi la nevoile lor, avem răbdare şi nu luăm personal reacţiile lor la limitele impuse, atunci ei vor putea învaţa din asta atât de multe.
- În primul rând că emoţiile sunt bune, mai ales dacă îi ajutăm să le identifice corect.Frustrarea că nu pot primi exact în acel moment sticla cu apă. Tristeţea că nu vor putea să meargă la un loc de joacă nou. Dezamăgirea că nu vor putea să meargă în tabără cu prietenii lor, etc.
- Rezilienţa atât de necesară în viață
- Și, la fel cum s-a întâmplat şi în cazul nostru, ajung să înţeleagă mult mai bine emoţiile fraţilor mai mici. Emily are momente în care îi spune lui Andrei:
„Andrei, înţeleg că eşti supărat că a plecat mami, dar să ştii că mami se întoarce în câteva momente”. M-a lăsat cu gură căscată când am auzit-o prima oară.
Continuarea articolului, cu ultimii doi pași ai procesului de dezvoltare a unui copil inteligent emoțional o găsiți la Ada.
Citește și
Cum să devii părintele blând de care are nevoie copilul tău
Cum mi-a schimbat o provocare de parenting relația cu copilul meu
Când obosesc, îi cer copilului meu să se comporte ca un adult
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Sursa foto – Pexels (coperta), Pixabay și arhiva personală a Adei Chindea
