Cum să comunic limite cu blândețe când eu clocotesc de nervi?

Una din marile provocări ale parentingului pentru mulți părinți este stăpânirea propriilor nervi, pentru a fi capabili să răspundă corespunzător, de preferat cu blândețe și calm nervilor și frustrărilor copilului. Uneori ne iese, de multe ori nu prea. Oboseala și presiunea, plus ce frustrări mai zac în noi din trecut ne transformă într-o bombă cu ceas.  Prima întrebare când aud de setarea limitelor este  „Cum să comunic limite cu blândețe când mă enervează la culme comportamentul copilului și tot ce îmi vine să fac este să urlu ca în codru?”

Răspunsul vine de la Otilia Mantelers, Parenting by connection instructor

Cu pui limite cu blândețe copilului tău?

Asta este întrebarea pe care și-o pun majoritatea părinților atunci când vor să pună limite. Fiindcă dinamica este foarte rapidă, și până să realizeze că nivelul furiei s-a ridicat, părintele deja țipă la copil.

Abordarea Hand in Hand Parenting de a pune limite, pe care eu o folosesc și o promovez de 6 ani, spune că, înainte de a pune limita, e nevoie să te gândești dacă poți asculta un protest, o furtună emoțională sau nu. Asta dacă nu sunt deja prins în vârtejul momentului și am început deja să țip. Așadar, dacă îmi dau seama că nu pot asculta sau nu pot opri un copil dintr-o criză de plâns, atunci aleg să nu pun limita. Spre exemplu, aleg să îi cumpăr încă o înghețată. Sau îl mai las încă o jumătate de oră la tabletă.

Sau îi spun că nu mă simt bine și nu pot să îl opresc în acest moment din ceea ce face și mă deranjează pe mine sau pe alții și că vreau să ne gândim la niște soluții de a ne distrage amândoi de la ceea ce simțim. Deși eu nu susțin distragerea de la trăiri, atunci când copiii nu și le pot exprima liber, sub căldura noastră și învăluiți de ascultarea și atenția pe care le-o dăm, este mai bine pentru toată lumea să ne distragem de la emoții să să ne activăm partea de cortex prefrontal pentru a ne gândi la altceva.

Dacă continuăm, nu vom face altceva decât să țipăm la copil, iar el se va speria și va acumula și mai multă durere. De aceea, îi spunem sincer copilului că nu ne simțim prea bine și că ne e benefic tuturor dacă ne distragem atenția și putem număra, de exemplu toate obiectele albastre din casă. Sau putem numi toți Pokemonii pe care i-am prins. Astfel, ieșim din zona emoțională, parcând acolo temporar durerile emoționale, la care ne întoarcem atunci când avem putere de ascultare și atenție.

Nu putem pune o limită cu blândețe atunci când noi suntem încărcați

Cel mai bine e să ne retragem și să lăsăm copiii cu altcineva în acel moment, iar dacă suntem singuri cu ei acasă, să ne cerem scuze de la copil că țipăm la ei și să le explicăm copilului că ieșim să ne udăm cu apă pe față, sau să dăm un telefon cuiva care să ne asculte.

Majoritatea comportamentelor care ne activează pe noi emoțional atunci când le vedem la copii sunt aceleași care în trecut ne-au provocat durere.

Și ne ajută o persoană adultă care să ne asculte atunci când avem o durere emoțională. Spre exemplu, dacă am observat că mă deranjează că fetița mea se răstește la mine, sau nu vrea să meargă la culcare în fiecare noapte, atunci merită să îmi amintesc și să povestesc despre momentele acestea ale mele de când eram mică. Cum arăta mersul la culcare pentru mine? Mă certau? Mă ducea doar mama, sau și tata? Voiam să îmi citească tata și el nu apuca niciodată? Ce se întâmpla cu mine când vorbeam nepoliticos părinților mei?

Doar procesând și integrând aceste amintiri le putem pune limite cu adevărat blânde copiilor

Altfel, vom reacționa emoțional ori de câte ori apare acel comportament care apasă butoane vechi.

Citește și

Cum supraviețuim vacanței? Sfaturi de la Otilia Mantelers

Idei de hârjoană pentru copii măricei de la Otilia Mantelers

Cum dezvoltăm stima de sine a copiilor noștri

Cum le vorbim copiilor despre sex și intimitate la vârste mici?

Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutăţile.

Foto – Hand in Hand parenting.org