Păi şi povestea? Cum rămâne cu povestea? Când încerc să o fac uitată sau chiar uit de povestea de seară, Ana are grijă să îmi amintească. De şapte ani încoace, seară de seară, oricât am fi de obosiţi, este imposibil să sărim povestea de seară. Când am spus şapte ani, nu am exagerat deloc, pentru că cititul poveştii a fost una din primele rutine de seară, pe acelaşi nivel de importanţă cu băiţa şi masa. Deşi avea doar câteva luni, Ana asculta cu atenţie şi ochişorii mari povestea lui Bebe Urs, care mergea şi el la culcare, Prinţesa şi bobul de mazăre sau aventurile lui Tom Degeţel. Uneori bunicii mă apostrofau glumeţ, sugerându-mi să o trimit la facultate direct, ce să mai treacă prin şcoală, dacă tot citeşte poveşti de la o lună.
Când era mică, povestea de seară o ajuta pe Ana să intre în rutina nocturnă
Înţelegea că a venit ora de culcare, se destindea şi era mai cooperantă la restul „operaţiunilor” care precedau somnul. Pe termen lung, sunt convinsă că lumea poveştilor a ajutat-o să devină copilul comunicativ, vorbăreţ, empatic şi plin de imaginaţie care este astăzi. Sigur, este vorba şi de felul ei de a fi şi de alţi factori care au contribuit, dar eu cred că povestea de seară citită regulat i-a deschis o fereastră spre lumea exterioară, dar şi spre interiorul ei, ajutând-o să se dezvolte armonios.
De la un an şi ceva, poveştea de seară nu a mai fost alegerea noastră, ci a ei.
Noi aduceam cartea, iar ea arăta cu degeţelul ce îşi dorea. Şi acum marea ei plăcere seara este să îşi aleagă povestea. Pe multe dintre ele le ştie deja pe dinafară, iar mai nou a început să vrea ca primele două-trei rânduri să ni le citească ea, că de, e şcolăriţă.
Unul din primele lucruri care au atras-o pe Ana în magazine au fost cărţile. Rare sunt momentele în care să plecăm de la cumpărături fără minimum o carte. Azi una, mâine două, raftul dedicat ei a devenit neîncăpător şi s-a transformat într-un corp de bibliotecă întreg, în care cărţile stau chiar şi pe câte două rânduri.
În primul rând, scade simţitor riscul de a adormi citind.
Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat, mie da şi nu o dată. Când era mai interesant pentru copil, cartea îmi aluneca din braţe şi picam spre lumea viselor, încet şi sigur. Cu ochii în ecran e un picuţ mai greu să te fure Moş Ene. Apoi mai e şi elementul de noutate, care rupe monotonia inevitabilă a rutinei şi, punctul forte descoperit de mine până acum, durata. Poveştile on-line găsite de noi sunt scurte, muuuult mai scurte decât cea mai scurtă poveste din carte. Iar când pe tine te mai aşteaptă încă o zi după ce adoarme copilul – părinţii ştiu ce spun – fiecare minut salvat te aduce mai aproape de propria pernă :-).
Preferatele noastre dintre sunt poveştile cu tâlc, care au şi o componentă educativă. Poveştile sunt ordonate după autor – român sau străin şi sunt împărţite pe capitole, astfel că niciuna nu are cum să depăşească o durată decentă.
Indiferent de modul în care alegem să o citim, simt că povestea de seară ne uneşte.
Atunci când nu reuşesc să petreacă prea mult timp împreună în timpul zilei, Ana şi tati se conectează unul cu altul la poveste (obligatoriu şi lăptic, una fără alta nu merge). Când ne supărăm noi două pe cine ştie ce prostioară, împăcarea e mai dulce la o poveste. De cele mai multe ori alegem una veselă, râdem şi uităm de ce ne-am supărat. De multe ori povestea de seară generează discuţii care mă ajută să aflu ce a făcut la şcoală, ce o supără, ce îşi doreşte de la noi. Şi uite aşa, cu fiecare filă, facem o lume a noastră, în care răul nu prea îşi are locul şi oricum e învins de fiecare dată.
La voi cum e, citiţi poveşti? Aveţi vreuna preferată? Simţiţi că este un mod de a vă conecta cu copilul şi de a afla mai uşor ce îl doare?
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
