Copilul meu nu știe să arate masa, tabloul, peretele, nu știe să numere și nici să indice animalele după desene, cum fac alții. Am început să facem lecții, dar el îmi smulge pixurile și le bagă în gură. Are 1 an și 8 luni.
Așa suna o postare dintr-un grup de mămici. Întâi mi-a smuls un zâmbet amestecat, de amuzament și compasiune, apoi m-am regăsit total în ea. În tumultul și spaima pe care le ascundea. În frica de a-ți ști copilul diferit, mai prejos, incapabil. Dacă eram atunci lângă mămica respectivă, i-aș fi arătat poze și filmări cu Ana de acum și i-aș fi povestit de Ana de atunci. I-aș fi spus cum e Ana de acum dacă o compar cu colegii ei și cum e Ana privită în minunăția și unicitatea ei. Aș fi îmbrățișat-o și i-aș fi spus ce îmi vine să le spun tuturor mămicilor. Mie de acum 8 ani și mie din momentele de frică: Lăsați comparațiile, tabelele și schemele! Lăsați evaluările și testele! Creșteți copii fericiți! Creșteți copii curioși! Creșteți copii unici!
Ana nu s-a ridicat niciodată de zăbrelele patului, nu s-a prins de mobilă și nici nu a mers ținându-se de obiecte.
Nu a mers de-a bușilea decât aproape de un an și nici atunci nu s-a dat în vânt. A mers singură la 1 an și 3 luni, fără să aibă vreodată vreo problemă medicală.
Dansa pe loc în scaun și îi jucau ochii în cap la orice stimul. Întindea mâinile curioasă după orice și avea metodele ei să ajungă la ce voia, fără să aibă nevoie să se deplaseze.
I-am luat pantofi cu talpă ortopedică la 8 luni. Nici nu vreau să știu cât a râs pediatra atunci când am sunat-o să o întreb ce marcă ar fi mai potrivită. Am dat o avere pe ele și le-am dat mai departe noi-nouțe. Am făcut exerciții de tot felul, scheme citite pe net, artificii, păcăleli. Rezultat zero.
Ana a vorbit aproape de 2 ani, dar exprima mai mult decât o mie de cuvinte
Râdea cu toată fața, vorbea din ochi și se făcea înțeleasă imediat. Din momentul în care a legat cuvintele și până azi, nu îi mai tace gura nici sub amenințare 🙂 Am făcut cu ea tot felul de exerciții, repetam cuvinte obsesiv și o puneam să zică după mine. Mutra ei îmi arăta cam cât de tare o interesau eforturile mele.
Citeam și eu pe vestitele forumuri, bunicuțele Facebook-ului de azi, de copii care numeau toate animalele, obiectele din casă, piese vestimentare și toate gradele de rudenie, încă de la un an. Eu ieșeam cu Ana afară și priveam copacii, rațele, florile, copiii. Ne jucam la leagăne și la groapa de nisip. Culegeam frunze și castane. Îi citeam povești de la câteva luni și o vedeam fascinată de pagini, de culori și cuvinte. Cum e și acum. Refuza să facă precum pisica sau câinele, în schimb îi plăcea la nebunie să ragă precum leul și se amuza teribil când noi ne prăpădeam de râs la Oaaaaaaaaa-ul ei fioros.
Nu am avut niciodată succes la ea cu scheme repetitive și chestii din categoria „trebuie bifate”.
Nu știa să arate becul, tabloul, scaunul, în schimb își dirija bunicile și le dădea intrarea pe rând la cântece, de când avea 7 luni.
Nu punea cercurile pe băț în ordinea mărimii, dar stătea fascinată ore în șir să privească un spectacol sau un concert, de când era foarte foarte mică. Nu au interesat-o literele și cifrele, în schimb făcea combinații abramburistice de culori, forme și texturi.
Acum, la aproape 9 ani, se adaptează greu la rutină și rigoare. Scrie mai încet decât toți colegii ei, nu pentru că nu ar ști, ci pentru că găsește mereu ceva mai captivant și pentru că tot ce „trebuie” o plictisește teribil. La dictările de acasă scrie colorat, fiecare cuvânt cu alt creion, poreclește obiectele de școală, cărțile și caietele. Temele care implică imaginație – compuneri, desene, colaje sunt favoritele ei. Când e vorba de exerciții repetitive, mai ales de matematică, o apucă brusc foamea, setea, somnul. Caută mereu să găsească portița, excepția, modul în care poate sparge tiparul, în care poate rupe rutina.
Ana e un copil în afara normelor și așa sunt mulți copii din generația ei
Unii sunt dificili și greu de îmblânzit, dar creativi și sensibili. Nu știu să arate becul, să latre precum câinile sau să reproducă numerele de la mașini la 1 an sau 2. Nu scriu frumos și nu stau smirnă în bancă în clasele primare. Nu acceptă să le închizi gura, dar ascultă argumente și explicații. Sunt greu de crescut, mai ales pentru „lume”, dar foarte ușor de iubit.
Mămici, aruncați la coș tabelele, laudele de pe forumuri și grupuri și comparațiile cu băiatul lui Gigel de la patru.
Aveți încredere în copiii voștri! Dați-vă voi după ei, nu le cereți lor să se schimbe după cerințe de acum 20 de ani. Acordați-le credit și lăsați-vă surprinși! Creșteți copii fericiți!
Citește și
Unde te grăbești? Mai ține-l în brațe puțin
Tu ce-i spui cel mai des copilului tău?
Aș vrea să stăm de mână toată viața
Tu cât respect îi arăți copilului tău?
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Sursa foto – Freepik.com
Pe tema aste eu as putea spune ca m-am simtit foarte complexata pentru ca primul copil la varsta de 9 luni nu manca inca altceva decat lapte de la san.A fost o perioada gre pentru mine sa vad in jurul meu mamici cu bebelusi care aveau deja inlocuite mese intregi iar eu trebuia sa alapteu din 2 in 2 ore inclusiv noaptea!Si apropo noaptea :ambii copii au adormit foarte tarziu!Cel Putin cea mare numai dupa ora 12 iar somnul de pranz eram obligata sa-l maschez fara a rosti cuvinte de genul ‘mergem sa dormim ‘.Mi-a fost greu si am citit de multe ori priviri compatimitoare care vroiau mai degraba sa-mi transmita :’nu stii sa te impui’.Mai tarziu am aflat cum de fapt alti copii erau pusi Sub presiune la somn si cand nu adormeau se ridica palma sau chiar se loveau.
Omul e fiinta sociala si isi doreste de multe ori sa simta ca apartine multimii dar nu de fiecare data e si solutia cea mai potrivita.
Da, clar, din pacate exista presiunea asta sociala ca un copil trebuie sa manance mese solide de la 6 luni, sa doarma la 8 seara (vestitele scheme de somn, nu stiu cum as putea sa imi culc eu copilul la ora 19.00 ;-)))), sa vorbeasca la nu stiu cat si asa mai departe. Fiecare copil e unic, dar uneori e tare greu de integrat asta de o mama speriata si care isi doreste ce e mai bun pentru puiul ei.
Eu incerc sa raman calma si sa il las sa evolueze in ritmul sau (4 luni) dar ta-su imi tot spune – saptamana viitoare trebuie sa inceapa sa se tarasca; ar trebui sa se rostogoleasca, il invat cum (de parca ar fi ceva fain sa se obisnuiasca la rostogolit, mai ales pe masa de infasat..). Enervant!
Ooo, da stiu atat de bine 🙂 Doar ca la noi in casa, eu eram/sunt stresata si ta-su relaxatul. Poate pentru ca el a inceput sa vorbeasca la 3 ani si acum este trainer 🙂
Mama sau tata, suntem toti speriati! Cred ca vom ramane asa pana la adanci batraneti. Iar presiunea sociala, bat-o vina, nu ne lasa in pace.
Ce imi place la articolul tau: punctezi bine faptul ca e ok sa avem copii diferiti, care ies din toate schemele, tiparele si normele. La fel am fost si noi, doar ca pe ai nostri parinti i-a durut undeva de asta.
Altceva ce imi place la articolul tau: ideea de a avea incredere in copilul tau. Asta e mai presus de orice. Lasa insecuritatile la o parte, n-o mai asculta pe vecina sau pe Irina de pe Facebook, ai incredere in copilul tau. E al tau, vrei nu vrei, e 99% ca tine. Apropo, stiai ca inteligenta copilului se mosteneste genetic de la mama? E dovedit stiintific.
Dar vin cu o completare la titul articolului, care poate te va inspira sa continui tema cu geniile. Indiferent cat de mult ne-am dori, genii nu putem sa crestem. Geniile vin dintr-un loc misterios, necunoscut de mama si de tata, vin sub forma de bebelusi inocenti si cresc precum Greuceanu (doar intelectual, intelegi ce vreau sa spun). Sa te tii atunci, ca e vai de tine.
Cu siguranta esti de acord cu mine ca, indiferent de cunostinte, nu poti forta un copil sa faca ceva. Ce poti face e sa fii cat mai bun in ceea ce faci. Uite ce inseamna pentru mine asta: https://tatistaacasa.net/cum-sa-devii-parintele-perfect/
Multumesc, Razvan! Utile completarile tale!
M-a intrebat cineva de curand daca Dennis (cel mic) este in grafice, am intrebat in ce grafice si mi-a zis senina „in graficele pentru varsta lui”, ei bine, nu stiu, nu verific graficele 🙂 si nici programa scolara, nici nu scrie, nici nu citeste la varsta lui :))) probabil o sa ramana repetent :)))
Cu siguranta 🙂 Si n-o sa invete sa scrie si sa citeasca pana la pensie :-)))
Asa este. Nu ar trebui sa ne grabim copiii cu nimic. Sa ii lasam sa se dezvolte firesc, in ritmul lor.
Da, pentru ca de multe ori ritmul lor este muuult mai bun decat toate graficele si schemele. Trebuie doar sa vedem in ce arie, sa privim dincolo de aparente
Foarte frumos toate cele spuse aici fetita mea da si-a impus singura ritmul fata de mine sa doarma la 8 si jumate de la 4 luni iar acum are 10 luni, dar nu face tot ca toti ceilalti bebelusi nu vrea sa asi tina singura biberonul sau sa isi ia singura suzeta sau pufuleti dar nici nu o fortez pt ca am vazut ca nu vrea si ai place sa ai dau eu, pe cand taicasu zice dar are trebuii sa faca ca toti bebelusi faca asa la lunile ei, ei da fac dar nu si ea este diferita dar ai place sa stranga frunze si flori in parc si sa asculte muzica si sa danseze si chiar canta in legea ei, asa ca nu o fortez sa faca nimic chiar daca am vazut bebelusi de la 3 luni beau lapte singuri
Procedați f bine! Pe soț îl puteți întreba dacă, deși își poate așeza sau prepara singur masa, prefera sa ii fie servita? Noi, adulții, avem voie sa ne fie greu, lene, sa ne răsfățat, dar copiii trebuie sa respecte tabele și sa acționeze ca robotii
Grozav aritcol! Parca am citit despre fetita mea. Ea are acum 6 ani si 8 luni, este in clasa pregatitoare si tot timpul ma distreaza cu raspunsurile pe care mi le da cand vine de la scoala.”Ce ai facut azi la scoala?” ” Teatru sau pictura sau pian sau sah sau calculatoare”, depinde de optional. Lainceput insistam: ” Dar la ore?La matematica, la comunicare?” Raspunsul ei plictisit: „Da,mami, Le-am facut si pe alea,am facut litera cutare,am lucrat la tabla etc. Ceea ce ramane la sfarsit e cat de fericita se simte la aceste optionale. Nu ii place sa stea in banca sa rezolve teme sau sa faca randuri de litere. O plictiseste teribil. Citeste cursiv de la 5 ani,ii plac cartile si nu prea s-a rostogolit cand era mica, a facut foarte tarziu la olita, nu a mers de-a busilea. Toate le-a facut cand a fost pregatita,de la sine. Eu doar i-am citit mult, am iesit la plimbare si am calatorit cu ea, am cantat si am dansat , am fost la piese de teatru si la spectacole. Nu pot suporta incrancenarea asta cu care parintii isi taraie copiii la meditatii si ii obliga sa lucreze suplimentar si cel mai tare ma enerveaza comparatiile si sfaturile de genul ” Nuar trebui sa ii permiti asa ceva, impune-te!” Irina H
Exact asa și fetita mea, a făcut totul târziu, iar acum este deschisa și entuziasta la tot ce înseamnă arta, chestii de făcut, de bricolaj, maica, dans etc. În schimb, când vine vorba de matematica, ar face orice altceva 🙂
nu sunt de acord cu tot ce spuneti dar fiecare are propriile standarde. ce bine ar fi daca toti am fi artisti, daca nu am traii intr-o lume in care facem cam 80% ce trebuie si ce nu ne place si doar 20% ce vrem sau ce ne place, intr-o lume care desi suntem rotunzi trebuie sa fim patrati. poate ca voi toate va invatati copii sa faca doar ce vor si ce le place dar eu nu. eu incer sa o invat ca trebuie sa faca si ce nu ii place, sa faca lucrurile pt ca trebuie chiar daca vrea sau nu daca ii place sau nu, ca nu am raspus la tot ce vrea sa stie si daca vrea cu incapatanare sa afle trebuie sa afle singura, ca nu trebuie sa o ajut eu la orice ci trebie sa faca singura tot de mai multe ori si apoi daca nu reuseste sa ceara ajutor, poate ca ii cer sa invete singura sa aiba numai fb si sa o compar cu alti colegi pt ca vreau sa inteleaga ca intodeauna se poate mai bine asa cum intodeauna se poate si mai rau, nu vad nimic rau in ai zice ca si ea poate daca se va straduii mai mult data viitoare si daca ia o nota mica o intreb daca s-a straduit si a facut cat a putut ea mai bine, daca raspunsul e da atunci o felicit, daca zice ca nu o incurajez si ii spun sa se straduiasca mai mult data viitoare si da ii spun ca o iubesc oricum ar fi si orice ar face dar si mai mult cand e mai buna, mai empatica, mai calma. poate lumea dumneavoastra e roz, dar eu am vazut ca e mai degraba gri si mai bine sa inveti copilul cu cat mai multe , ca sa stie sa se descurce, nu sa cada in depresie dupa primul insucces sau dupa prima dezamagire, sa incerce se descurce singura si apoi sa ceara ajutor, sa incerce de mai mute ori inainte sa renunte,sa se ambitioneze singura sa nu renunte, sa accepte ca nu totul este cum vrea ea si ca nu totul iese cum isi doreste.. stiu si ma blamez singura ca sunt o mama rea, dar eu am crescut dupa standarde mult mai riguroase si nu cred ca am ajuns rau. poate ca atunci mi-am blamat parintii dar acum le multumesc. vreau sa cresc un copil puternic, nu unul sensibil si plangacios. vreau cand da de greu sa isi searga lacrimile si sa zica ca mai incearca pana reuseste si daca nu reuseste asta e…imi pare rau ca nu sunt o mama zen sau o mama perfecta si ca imi doresc ca fiica mea sa fie cea mai buna sau poate ca nu imi pare rau…. oare e bine sau poate e rau sa ai asteptari de copilul tau numai timpul ne v-a zice.
Sigur, fiecare isi creste copilul cum considera, apreciez comentariul dvs si va multumesc pt ca ti impartasit cu noi ceea ce credeti. Eu cred doar ca se pune prea multa presiune pe noi – societatea o pune, apoi o punem noi, iar noi, la randul nostru, unem f multa presiune pe copii. Eu chiar cred ca oamenii pot fi rotunzi, chiar daca societatea ii vrea patrati si ca putem face ceea ce ne place – sigur, nu mereu, dar putem macar tinde catre asta. E f bine sa ne incurajam copiii sa vrea si sa poata mai mult, dar fara a-i conditiona de acel putut. Cred ca ehilibrul este cheia, intotdeauna