Am auzit de multe ori în jurul meu, atât de la părinţi, cât şi de la unii specialişti, că părintele nu trebuie să fie prietenul copilului. Că prieteni îşi găseşte singur şi ei au alt rol, în timp ce treaba părintelui este să educe, să se impună, să ofere ghidaj. Parţial de acord, dar de ce îndrumarea, direcţia, chiar şi autoritatea ar exclude prietenia? De ce ghidajul nu poate fi realizat cu blândeţe şi fermitate, atunci când este cazul, de ce e ori una ori alta? Eu cred în părintele prieten.
Cred că părintele trebuie să îi câştige încrederea, respectul, să îi ofere înainte de a cere
Să ştie să asculte, dar şi să vorbească, să creeze o relaţie cum şi-ar dori să aibă cu cel mai bun prieten. Fără componenta prieteniei, nu are cum să aibă loc nici procesul de educare, cu atât mai puţin dezvoltarea inteligenţei emoţionale şi echilibrului interior al copilului.
Părintele prieten te acceptă cu bune şi cu rele. La fel și copilul prieten
Știe și înțelege că ai şi tu momente de oboseală, de frustrare, de nervi, de lipsă de chef. Că poţi fi Zâna Bună, dar şi Vrăjitoarea pe mătură, dar că indiferent de momente bune sau proaste, poate conta pe ajutorul tău. Că îi vei oferi un umăr pe care să plângă, un perete în care să lovească. Că s-ar putea să nu fii de acord cu el şi uneori să exprimi asta destul de vocal, dar nimic nu va putea șubrezi prietenia dintre voi.
Cred că părintele ar trebui să fie primul prieten al copilului său
Asta nu are nicio legătură cu limitele sau lipsa lor. Este sănătos ca limitele să existe și să fie respectate. Nu are legătură nici cu respectul. El este esențial în orice relație, inclusiv, sau mai ales în una de prietenie. Nu are treabă nici cu raportarea copilului la autoritate. Asta se învață și se discută de la caz la caz.
Aşa am crescut eu, fără frică de consecinţe, ocrotită de convingerea că oricât de tare mi-aş supăra prietena, până la urmă furtuna se va calma şi voi putea să revin în braţele ei.
Că îi voi putea spune adevărul şi data viitoare, fără să mă tem, că pot să aleg ce cred că este mai bine pentru mine, chiar dacă părerile nu ne-au coincis mereu şi m-a enervat foarte tare încercând să mă convingă că ştie ea mai bine. La ea am fugit când am suferit din dragoste, pe ea am sunat-o când mi-a fost frică pentru viaţa mea.
Ea mi-a amintit că doar moartea şi bolile incurabile nu au rezolvare atunci când credeam că nu mai am rost pe pământ, că am greşit atât de grav încât nu merit nimic, că totul se va sfârși atunci, în acel moment.
Oricâte greşeli ar fi făcut de-a lungul vremii ca părinte, prietenia mamei mele a reuşit să acopere mare parte din ele şi să îmi dea rădăcini să rămân cu picioarele pe pământ şi aripi să pot zbura printre vise.
Aşa că nu vă temeţi să fiţi părintele preten. S-ar putea ca într-o zi să fiţi singurul care îl poate convinge că doar moartea sau o boală incurabilă nu au rezolvare şi că orice ar fi făcut, merită o a doua sansă.
Citește și
Poveste despre o mamă imperfectă
Unde te grăbești? Mai ține-l în brațe puțin
Tu ce-i spui cel mai des copilului tău?
Aș vrea să stăm de mână toată viața
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
