Now Reading
Copilul tău nu-ți aparține, așa că dă-i drumul, oricât ar fi de greu

Copilul tău nu-ți aparține, așa că dă-i drumul, oricât ar fi de greu

Mama, eu nu sunt nici a ta, nici a lui Tata. Eu sunt a mea. Cam așa își cere drepturile copilul de 11 ani, prins de un an și ceva într-o “luptă” surdă, pornită din iubire și cele mai bune intenții, între doi părinți implicați și devotați, care nu mai știu cum să se dea peste cap ca să îi fie ei bine. Asta am făcut de când s-a născut și până am fost toți trei aproape unul, asta facem de când nu mai suntem în aceeași formulă și ne străduim să îi păstrăm echilibrul acela atât de fragil al copilului prins între două case, între două lumi, între două realități care îi conțin cele mai dragi ființe, mama și tata.

Am împărțit ca la aprozar timpul cu ea, am calculat vacanțe, zile, week-end-uri, am căutat să îi oferim fiecare distracții, timp de calitate, orice care să compenseze cumva “gaura” emoțională, care, să fim serioși, nu poate fi acoperită cu nimic.

Și, desigur, ne-am exprimat cât mai des și mai evident sentimentele, ajungând uneori la sufocare. Am spus un milion de “te iubesc” și tot pe atâtea “mi-e dor de tine”, doar pentru a o reasigura de sentimentele noastre neschimbate.

Ea s-a adaptat cum a putut și chiar bine, zic eu, dar a început să își spună tot mai răspicat și mai ferm punctul de vedere. O fi reacția ei la tot stresul, o fi și nevoia de atenție, o fi și vârsta asta delicată, pre-adolescența care ne cam mănâncă sufletul :-).

Or fi toate câte puțin, cert este că, tot mai des, copilul meu dă semne de independență

N-o mai simt așa “lipită”, așa “dependentă”, cu atâta nevoie de confirmare și afecțiune. Vorbim în continuare vrute și nevrute, inclusiv lucruri profunde, dar parcă are tot mai mult nevoie de momente de small talk, de uitat la filme împreună sau pur și simplu de ne-vorbit. Față de discuțiile noastre în care desfăceam totul în paișpe, acum totul se rezolvă mai ușor și mai tranșant. Facem în continuare lucruri împreună, îmi caută compania, vrea joacă, dar are tot mai multe clipe în care are nevoie să fie ea cu ea, cu desenele ei, cu Instagramul ei, cu cărțile ei, cu gândurile ei. Îmi spune mereu că apreciază că îi sunt alături, că o susțin și o ajut, dar simt că ajutorul ăsta e tot mai altfel, tot mai limitat, tot mai virat către descoperire de sine și desprindere de cuib.

Mi-a fost și îmi este greu, dar accept pe zi ce trece că puiul meu a crescut

Că rolul meu, ca toate lucrurile din viața ei și a mea e în continuă schimbare. Că fetița pe care o duceam de mână la grădi, cea căreia îi ștergeam lacrimile și o îmbrățișam, cea care a fugit temătoare în brațele mele când a pierdut lumea ei așa cum o știa, a crescut. Schimbarea familiei a făcut-o să își schimbe, mai rapid poate, reperele, raportarea față de noi, părinții ei, modul de relaționare, nevoile. A transformat-o într-o pre-adolescentă independentă, care și-a trasat destul de bine rolul în noua configurație familială, obligându-mă, într-un fel, să țin pasul cu ea. Am înțeles că oricâtă nevoie aș avea eu de confirmări,  de drăgălășenii, de declarații, de telefoane, e nevoia mea, iar ea este perfect în regulă cu modul în care stau lucrurile, cere și oferă exact atât cât simte că îi trebuie, în funcție de stare și momente.

Mi-am dat seama că, oricât îmi e mie de greu, trebuie să îi dau drumul, pentru că, în realitate, nu îmi aparține

Nu mi-a aparținut niciodată, nici măcar atunci când era mică și total dependentă de mine. Atunci am înțeles parțial asta, sau mai degrabă am simțit-o și i-am dat voie să crească și să se dezvolte în felul propriu, stând mereu acolo să o prind în brațe, să o alin, să o ajut să meargă mai departe. Iar modul sănătos în care ea alege acum să acționeze este în mare parte datorat întreg traseului și încrederii în ea pe care noi, ca părinți, i-am insuflat-o de când era bebe. Pentru ca ea să vină acum, să îmi predea la rândul ei lecția încrederii în mine, a detașării, a acceptării și a siguranței că, orice ar fi, ea va rămâne mereu copilul meu, iar conexiunea dintre noi nu o vor rupe nici cele mai aprige schimbări.

Așa că, indiferent de vârstă, de situație și de cât vă e de greu, lăsați aripile copiilor să se întindă, lăsați-i să se desprindă, să fie ei înșiși, să aleagă cât, cum și când au nevoie de voi, să vină către voi cu încrederea și certitudinea că veți fi mereu acolo, dar nu ca să îi sufocați, ci ca să îi însoțiți.

Citește și

Iubește-mă când merit cel mai puțin

Ce am învățat de când sunt mamă

Nu mai creșteți genii, creșteți copii fericiți!

See Also

Uneori, o mamă e sacul de box al copilului ei

Sunt o mamă normală, care face ce poate în vremuri anormale

E atât de mișto să fii mamă de fată!

Dacă vă plac articolele mele, vă invit să dați like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu noutățile.

Sursa foto Freepik.com

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.


Copyright Ioana Marinescu Sima 2020 | Branding & Website realizat de Ama Mihaescu CREATIVE STUDIO 

Scroll To Top