Una din temerile cele mai profunde atunci când am decis că un job part-time este ceea ce avem nevoie toți acum, a fost că relația dintre mine și Ana se va destabiliza. Că ea se va simți abandonată, că o va frustra statul cu bunicii, că nu o să facă față. Că o să îi lipsesc, că o să mă ceară, că o să aibă nevoie de mine.
În vacanțe și mai nou în ultimele luni, eram obișnuite să stăm aproape tot timpul împreună. Sau cel puțin cu iluzia asta mă hrăneam eu. Că stăm împreună. De fapt, eu stăteam cu ale mele, pentru că simțeam nevoia să știu că fac și altceva decât să fiu mamă și nu aveam niciun control asupra gestionării corecte timpului. Ea mă cerea pentru ea, eu consideram că fac suficient stând toată ziua după fundul ei. La final, constatam că în realitate stăteam în aceeași casă, dar deloc împreună.
De când ne-am rupt una de alta, am înțeles din nou semnificația dorului. Dorul e bun. Ne face să tânjim una după alta, să ne apreciem mai mult când ne vedem, să folosim mai cu măsură timpul. Pe care acum chiar îl petrecem împreună. Dorul ne face să ne simțim fiecare importantă. Ea că stă cu bunicii și are responsabilitatea temelor și a altor treburi pe care le are de făcut. Eu că am o direcție nouă. Că fac lucruri care sunt utile și persoanelor peste 14 ani :-). Că ies din perimetrul casei în mod regulat. Că îmi port hainele care zăceau abandonate de ani buni. Am început să am chiar revelația propriilor picioare. Le văd frumoase, poate pentru că de ceva timp nu le mai scosesem în lume altfel decât în blugi și cu balerini sau teniși.
Dorul ne-a adus semne doar ale noastre. Ne lipim nasurile unul de altul și le frecăm ca eschimoșii. Așa ne luăm rămas bun și ne salutăm când ne vedem, așa ne încurajăm și ne facem declarații de iubire. Dorul ne-a amintit jocuri pe care nu le mai jucasem demult. Ne-a unit în povești lungi, despre pățaniile de la școală sau despre cum mi-a fost mie ziua. Dorul m-a făcut să înțeleg în sfârșit semnificația timpului de calitate, care nu e vorbă goală deloc. Așa o credeam pe când mă băteam cu pumnul în piept că eu ofer tot timpul, cum ar putea fi altfel decât de calitate.
Dorul mi-a pus un gram de răbdare la fundația pe care o construiesc în fiecare zi. Mă transformă treptat în altă persoană. Mai bună, sper eu.
Nu vă fie frică să vă fie dor. Primiți-l, lăsați-l să vă cuprindă, să crească cu voi în palme. Lăsați-vă copiii să îl cunoască și să îl trăiască. O să vă ia în brațe cu și mai mult drag și o să își lipească năsucul de nasul vostru într-un sărut echimos, prin care să vă spună cât le-a fost de dor.
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Am învățat-o și pe Sara să facă așa cu nasul 🙂
Hi, hi, ce dragut 🙂