Hai, mamă, du-te, bagă-te, nu vezi că ești mai mare? Acolo, în față, să vezi și tu ceva. Lasă bebelușii, că ei oricum nu înțeleg, du-te! Băiatul de vreo 5 anișori dă din coate, la propriu, se împinge, se forțează și se lipește într-un final de gardul care împrejmuia micul iaz în care se organizase o competiție de bărcuțe teleghidate. În trecerea lui, dărâmă o mogâldeață de aproape 2 anișori. Fetița nu știe să se apere, se sperie și întoarce instinctiv capul în spate. Așa cum în spatele acelui copil agresor stătea o mamă care încuraja violența, în spatele fetiței stătea un tată de aproape 2 metri.
Inițial, a urmărit scena cu îngăduință, dar după ce a văzut finalul, s-a dus și i-a făcut dreptate copilei care nu se putea apăra. Nu cu violență, dar cu o fermitate care a făcut-o pe mamă să își strângă lucrurile și copilul și să își ia tălpășița.
Fetița cu părul bălai era Ana în urmă cu peste șapte ani. Ea a avut noroc atunci și are și acum. O învățăm să se apere singură, dar stăm și în spatele ei, gata să o apărăm când ea nu poate. Să îi cerem dreptate când glasul ei nu e auzit. Să dăm piept cu părintele agresor.
Pentru că în spatele unui copil agresor stă aproape de fiecare dată un părinte agresor
În unele cazuri, așa cum a fost cu băiatul din parc, părintele are el însuși o atitudine agresivă, pe principiul „tu ești mai mare”
Își învață copilul să treacă peste oameni, să dea din coate, să lovească dacă e nevoie, să facă orice ca să ajungă unde vrea și are nevoie. Îl recunoaștem atât de ușor printre noi. El e cel care înjură, scuipă, face scandal. Lasă geamul jos în trafic și îți umple frigiderul de carne. Se așează pe claxon la prima undă a semaforului. Ajunge să te lovească, dacă stai în calea lui. Copilul lui e cel care îți face copilul să treacă pe partea cealaltă a drumului, dacă mai apucă.
Un copil agresor cu un părinte agresor este cel mai de temut, pentru că nu știe nici „de frică”. El este validat în agresivitatea lui de autoritatea supremă, părintele lui și nu face decât să redea comportamentul pe care l-a văzut.
Alți părinți sunt agresori tăcuți, prin lipsă de reacție
Știți părinții care se fac că nu observă atunci când copilul lor lovește, jignește sau trage de păr alt copil? Cei care nici nu se ridică de pe bancă atunci când băiețelul sau fetița de nici doi ani aruncă cu nisip în ochii celorlalți? Că e copil, se joacă. Astfel, el validează viitorul agresor. Un copil care nu face distincția între bine și rău, căruia nu i se explică că nu este în regulă să rănești sau să deranjezi alți copii cu joaca ta, este un potențial viitor agresor, care va agresa pentru amuzament și crezând că este inofensiv ceea ce face.
Un alt părinte agresor este părintele autoritar, care pedepsește agresivitatea prin agresiune
Cred că este cel mai întâlnit profil de părinte. De câte ori răspunsul părinților la lovitura copilului nu este o palmă sau o zdruncinătură? De câte ori „a lua atitudine” nu echivalează cu pedeapsă? Primul impuls pe care îl avem atunci când copilul nostru este agresiv cu un alt copil sau cu noi, este fie să țipăm, fie să amenințăm și să pedepsim, fie, mai rău, să lovim. Când oare pe planetă violența a fost combătută prin violență? Și totuși, extrem de rar am văzut părinți care să explice calm și cu blândețe, dar ferm, de ce nu este în regulă să lovim, să jignim, să obținem prin forță ceva.
Da, știu, presiunea e uriașă
Când părintele copilului agresat de copilul tău te privește și așteaptă o reacție, prima tendință este să „arăți cine e șeful”, să demonstrezi ce părinte cu autoritate ești tu. E nevoie de multă stăpânire și mult lucru cu sine ca să depășești asta. Să te așezi pe vine lângă copilul tău, să îi vorbești calm, să îi explici de ce nu este în regulă ce a făcut.
Cel mai ușor este să ridici vocea, să îl cerți și să îl pui să își ceară scuze forțat
Da, asta este ceea ce se așteaptă de la tine și cel mai probabil va avea efect pe termen scurt
Dar pe termen lung oare ce efect va avea asupra copilului tău? Cum se va raporta el la tine? Cum va avea încredere în tine, cum va veni să îți spună cu ce se confruntă, ce îl doare, ce va înțelege din comportamentul tău? Că nu e ok să ridice tonul, dar e perfect normal să se zbiere la el? Că nu e în regulă să amenințe, dar e în regulă să fie pedepsit pentru asta? Că nu e deloc bine să lovească, dar el poate fi lovit?
Știu că este greu, dar vă îndemn să nu lăsați gura lumii să vă conducă. Să nu faceți din așteptările și presiunea socială un manual de parenting. Urmați-vă inima și mergeți contra curentului. Purtați-vă voi cu blândețe și nu veți avea parte de un copil agresor.
Citește și
În ziua în care am avut răbdare, m-am iubit mai mult
Tu ce-i spui cel mai des copilului tău?
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Sursa foto – Freepik.com
Sunt de acord cu articolul, dar as adauga un mic disclaimer: se refera la copiii care lovesc zi de zi, care injura zi de zi, care au probleme de relationare etc. si nu la cazuri cand o data a lovit, cand s-a certat saptamana trecuta, sau acum 3 luni a muscat pe alt copil.
Mai exact, reactiile astea (lovitura, muscat, trantit etc) apar firesc din nevoia „animalica” de supravietuire. Exemplul parintelui este cel care duce la „normalitatea” de zi cu zi.
Semnat: o mama a carei fiica a muscat o data pe alt copil.
🙂 Draga mea, sunt convinsa ca il calitate de mama al carei copil a muscat alt copil nu ai felicitat-o ca a facut asta, nici nu ai batut-o si pedepsit-o pentru ca a facut asta. Ci i-ai explicat, cu echilibru, ca nu aceasta este calea, ca nu ne comportam astfel cu ceilalti copii, pentru ca ii doare si nici noua nu ne place cand ne doare si un alt om ne face rau, etc.
Iti doresc un an minunat!
Din pacate, este foarte adevarat ce spuneti. E dificil pentru copii nostri dar si mai dificil pentru copii „agresorilor”, ei sunt nevinovati la randul lor.
Asa este, complet nevinovati!