Da, știu, sună dur, oripilați-vă, duceți mâna la ochi și faceți cruce cu limba de trei ori în cerul gurii. Asta nu va schimba cu nimic lucrurile. Nu va schimba că acceptăm copiii cu nevoi speciale doar pe hârtie, că dă bine un pic de toleranță. Nu va schimba nici faptul că îi numim „handicapați” în discuțiile de zi cu zi. Nici că nu ne-am dori un astfel de copil în clasa copilului nostru. Și nici că școlile, directorii, inspectoratele și mai sus nu fac absolut nimic să schimbe gradul de acceptare și toleranță față de acești copii.
Clasele în care sunt acceptați sunt un fel de ciuca bătăii, nici nu se pune problema să le facem loc printre „elitiști”, că ne strică firma și e păcat. Știți, punctajul la final de an, reputația, nu dau bine ăștia, lasă, să fie pe hârtie la Minister acolo, că noi dăm din coate și scăpăm de ei. Inutil să vă amintesc recentul episod în care o clasă întreagă de părinți a manifestat să fie excluși copiii cu nevoie speciale din clasa copiilor lor. Cam ăsta e nivelul la care ne aflăm.
Bătălie pierdută înainte de a începe
Acum un an, am mers la Ruxandra, prietena mea, mami de trei copii minunați – doi tipici și Olguța, o fetiță cu nevoi speciale. La telefon, Ruxandra m-a rugat să o însoțesc la grădinița de la colț. Ar fi vrut să discute despre înscrierea Olgăi măcar la program scurt și îi era teamă să meargă singură. Avea nevoie să știe că mai e cineva cu ea. Așa e cu instituțiile de stat. Ca într-o arenă, în care te temi să intri singur, că nu știi dacă mai ieși viu.
A renunțat până la urmă. A pus în balanță cele câteva ore pe zi în care poate ar fi avut un pic de răgaz pentru ceilalți doi copii și sprâncenele ridicate, refuzurile, privirile piezișe, umilințele.
Ca prietena mea sunt sute, mii de părinți de copii cu nevoi speciale. Care renunță înainte de a încerca. Care pierd din pornire o bătălie pentru care simt că nu au resurse. Preferă să meargă pe cont propriu, singuri și neînțeleși, ca din momentul în care au primit stigmatul de „părinte de copil cu handicap”.
La alții se poate. Copiii cu nevoi speciale sunt integrați în școli de masă în aproape toate sistemele lumii
De când realizez serialul Școala în lume constat cu amărăciune că la alții se poate. În aproape toate sistemele lumii, cu mici excepții, copiii cu nevoie speciale sunt integrați în școli de masă, au profesori speciali, alocați de către școală, însoțitori și sunt tratați după nevoi și gradul de dizabilitate.
La noi, părinții fie își țin copiii acasă, fie îi duc la școli speciale private, unde costurile sunt absolut colosale. Mai este și varianta în care sunt primiți în școli de masă private, dar, sincer, nu știu cât sunt de integrați cu adevărat și cât sunt plătitori de taxă. Mai degrabă a doua variantă, în toate cazurile văzute de mine.
E greu să accepți pe cineva diferit
Da, este al naibii de greu. O cunosc pe Olguța, știu povestea ei și a altor cazuri, urmăresc site-ul supereroiprintrenoi și, cu toate astea, când am avut de a face cu un copil cu nevoi speciale la un atelier de creație florală, mi-a fost greu să reacționez. Am simțit milă, amestecată cu neputință și furie. Mi-a fost frică. Mi-a venit să întorc capul, să fug. Dar am stat și m-am întrebat cu ce îl pot ajuta. Cum pot fi contribuție pentru acel copil și pentru alții ca el. Cum pot schimba cu foarte puțin lucrurile. Mai puțin decât o picătură într-un ocean.
Despre școală, vacanță și despre copiii noștri speciali
De aceea m-am bucurat enorm când am fost invitată să vorbesc în calitate de blogger preocupat de zona de educație, în cadrul evenimentului Despre şcoală, vacanţă şi despre copiii noştri speciali. Evenimentul este organizat de smARTkid și are loc duminică, 25 iunie, de la ora 18.00, la KALEIDOSCOPE (Bvd. Mărăşti nr. 35, punct de reper: Biserica Caşin).
Va fi un eveniment special – mini-conferinţă pentru părinţi şi atelier smARTkid adresat copiilor.
Vorbitorii în compania cărora am marea onoare să mă aflu sunt Adele Chirica, preşedinte Asociaţia pentru Dravet şi alte epilepsii rare, Neacsu Teodora, învăţător, ciclul primar, Colegiul Naţional de Muzică Geroge Enescu, Iulia Stoian, psihoterapeut, consultant Analiza Aplicată a Comportamentului, preşedinte Asociaţia ON Institute.
Subiectele pe care le vom aborda vizează atât copiii cu nevoi speciale, cât și copiii tipici
– Cum pot să-mi ajut copilul să dezvolte relaţii frumoase de colegialitate?
– Cum învăţăm un copil tipic să interacţioneze cu un copil special?
– Cum să colaborăm, părinții de copii tipici și părinții de copii cu nevoi speciale, pentru ca și cei mici să ne urmeze exemplul?
– Cum ajut copilul să nu fie victima bullyingului şi ce pot să fac pentru copilul meu dacă s-a transformat într-un bully (agresor)?
– Ce putem cere școlii și ce putem face noi înșine pentru a nu încălca drepturi și libertăți fundamentale, pentru a nu răni și a nu discrimina?
– Ce exemple din alte sisteme de învăţământ ne-ar putea fi un model?
– Cum ne petrecem vacanța fără sa uitam ce-am învățat la școală?
Atelierul smARTkid pentru copii va avea loc în paralel cu mini-conferinţa adresată părinţilor, așa că vă încurajez să veniți alături de cei mici. Este primul eveniment la care voi vorbi, așa că aș fi tare fericită să îmi fiți alături!
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Citește și
Cum ne învățăm copilul să se comporte cu cei diferiți de el?
Leia și David, o poveste despre toleranță
Surda foto – familytimemagazine.com
Bravo, Ioana! Felicitări! Îmi place la nebunie și proiectul tău cu școala în lume! Succes în continuare!!! :*
Multumesc mult, Robert!
Multumesc Ioana!
Oricum la noi ca la nimeni…In mare stii povestea noastra de viata…a fost primit in primul an de gradi ,in al doile raspunsul „educatoarei” a fost „M-am saturat de handicapati”Am gasit intelegere in alta parte,cu tot tacamul ne-necesar-suparari,lacrimi,jigniri suportate.Ma bucur ca am reusit sa-l tin p el departe de toate cele.Am renuntat si la mediatizarea cazului pe TV in momentul in care reporterul mi-a cerut sa-i chem cand plange.Caci un copil tandru si zambaret nu „face audienta” si trebuie sa arat durerea.
Acum dupa cum stii a terminat clasa a Vi-a ,intr-o scoala normala,a luat mentiune….si va fi din ce in ce mai bine.Mai intampinam ,cate ceva,dar pana acum am reusit sa le invingem .Cu ajutorul lui Dumnezeu va izbuti ceea ce si-si doreste.
Gabi, voi sunteti un exemplu, iar Bogdi este un erou si el, ca toti acesti copii! Eu voi continua sa sprijin cauza acestor copii, prin raspandirea informatiei cat de mult voi putea, iar voi veti fi protagonistii unei povesti pe blog, daca veti accepta. Fara lacrimi si durere, doar cu bucuria reusitei, cu sensibilitate si atitudine de invingator! Va imbratisez tare
Cu drag Ioana,cu mare drag
Felicitari pentru articol si pentru implicare ! E o misiune foarte importanta si iti doresc mult succes in sustinerea acestei cauze 🙂
Multumesc din suflet!
Buna ziua! Am citit din ,,episoade” si am vrut sa scriu, dar am renuntat de multe ori…insa acest titlu ma determina sa va scriu.
Sigur ca putem si noi am prins perioada din sistemul de dinainte de ,,Revolutie” in care eram obligati toti sa facem 4 clase (analfabetii erau in procent foarte nesemnificativsi avem 43 de colegi de toate minoritatile, varstele, orienatre religioasa si etnie plus si cei cu probleme speciale …si ne obliga sa stam in banca cu unul mai modest intelectual si sa/l ajutam si sa-l sustinem…Si o faceam! Mergeam pana acolo de a frecventa domiciliul respectivului coleg sa/l ajut la lectii…Hai sa fim seriosi!!!
Daca fiecare din noi ar fi OM si si-ar vedea de treaba si de lungul nasului SI NU AM MAI EXTRAPOLA NICI CEEA CE NOI (ADICA FIECARE DIN COMENTATORI) NU RESPECTAM…la noi lucrurile ar incepe sa mearga mai bine si sa ne simtim mai bine.
Da, Nico, asa este, atunci se statea „de frica”, nu din toleranta. Ideea e sa incercam incet incet sa practicam toleranta si sa ne si iasa
La 7-8 ani nu stiam de frica,in plus invatatoarea era ruda foarte apropiata… cred ca era altceva… in jurul nostru totul era atat de simplu si oamenii atat de saraci si comuni, in special ca infatisare, incat nu iti dadeai seama asa tare de diferente…azi nu este asa, au multe modele gresite copiii ( din mass-media si din anturajul gradinitei, scolii sau chiar locurile de joaca…) incat vor si ei … sau nu le place cand unul este mai simplu sau are un mic handicap…Pentru ca azi nimeni nu e tolerant, nu ai nu existi, nu ai vazut…nu ai auzit …nimeni nu sta sa piarda timpul cu tine gratis…in fine, parerea mea este ca drumul generatiei de azi este gresit si se pune accent pe ce nu trebuie…
Da, asa este, ai dreptate. Societatea de azi e tare „stramba” … 🙁