Se uită la mine cu ochișorii mari. Aproape îi tremură foarfeca în mână. Am greșit, am greșit, nu am reușit. Coșul e gol, florile sunt lângă el. În mâna ei, o lalea cu codița puțin ruptă, pe care o lasă să cadă pe bancă, doar doar se cască lemnul și înghite isprava ei. Îi iau foarfeca din mână și o îmbrățisez. Iubita mea, nu ai greșit. Nici măcar nu ai început, nu aveai ce să greșești. Și chiar dacă greșeai, se putea repara. Orice se poate repara. Îi apare un licăr în ochi și ia din nou foarfeca în mână. Nu cred că are șapte ani și e deja îngrozită să nu greșească. La fel sunt și colegii ei și ceilalți copii din clasele pregătitoare cu care am avut azi ateliere de creație florală. Temători, șovăitori, stângaci.
Le e frică să nu greșească, de parcă de asta ar atârna existența lor de șase-șapte ani
Mi-au trebuit minute bune să îi conving să taie tulpinile. Le-am spus că nu există corect și greșit – niciodată nu le fac model, tocmai pentru că nu vreau să aibă ca scop reproducerea lui. Le-am spus că dacă urmează 2-3 reguli simple nu are ce să nu iasă bine. Le-am spus că vin eu și verific și reparăm dacă e nevoie. Că e artă și acolo e sufletul lor și fiecare aranjament va fi unic și le va purta amprenta. Ușor, ușor au depășit momentul și au prins curaj. Evident că pe parcurs au scăpat de temeri, a început să le placă ce iese și totul s-a terminat cu bine. Pe mine m-a speriat însă ezitarea, lipsa de curaj. Nu știu cui i se datorează și dacă există „vinovați”.
Cadrele didactice dau vina pe părinți, că le dau totul mură în gură și nu îi lasă să facă nimic
Că îi îmbracă și dezbracă, că le termină lecțiile, că le fac treaba și nu îi lasă să se descurce. Că îi cocoloșesc, merg cu ei la baie și la 8 ani și le pun în farfurie până la liceu.
Părinții dau vina pe cadrele didactice că sunt prea autoritare și nu le dau libertate
Cu toții dăm vina pe sistem, iar copiii rămân la mijloc. Trimiși într-un mediu pe care încă nu îl înțeleg și la care trebuie să se adapteze prin mecanisme proprii, speriați și de umbra lor, fără încrederea că ceva bun poate ieși din orice.
Nu știu în mâna cui este cheia și cum trebuie ea răsucită. Eu le-am spus azi școlarilor de pregătitoare ce îi spun și copilului meu. Că nimic nu este atât de grav încât să nu poată fi remediat cumva, că toți avem dreptul să greșim și este foarte important să facem tot ce ne stă în putere ca să iasă bine. Că atâta timp cât cred în ei și încearcă, ceva ceva tot va ieși și orice experiență este un prilej de învățare.
Unora li s-au luminat chipurile și au zâmbit. Aș vrea să văd mai multe chipuri senine de copii
Mai multe priviri încrezătoare. Mai multă autonomie. Mai mult „aruncat cu capul înainte”. Aș vrea să văd mai mulți părinți care să le spună „Poți, du-te și încearcă!” în loc de „Tu ești mic, nu poți”. Mai mulți profesori care să spună „Alege ce crezi tu că este bine” în loc de „Aici eu fac regulile, tu faci ca mine!”. Mai multe chipuri luminate decât mâini tremurânde.
Copiii ăștia au atâta potențial, atâtea drumuri deschise, atâtea oportunități. Este păcat să le fie umbrite de la vârste atât de fragede de neîncredere și ezitare, nu credeți?
Citește și
Nu mai creșteți genii, creșteți copii fericiți!
Lipsa de finalitate practică, una din bubele învățământului românesc
Cât avem nevoie să decidem pentru copiii noștri?
Otilia Mantelers – Succesul la școală al copilului depinde de implicarea părintelui
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutăţile.
Din pacate asa este,eu vad si in parc parinti care duc copilul de mana la leagan sau la topogan,desi ei poate ar vrea la balansoar de exemplu sau parinti care umbla cu servetelele umede dupa ei si ii cearta daca s-au murdarit,deci nici macar libertate de a alege unde sa se joace si cum nu au,atunci ce sa mai vorbim de cei mai mari care sunt deja la scoala si unde presiunea este mult mai mare pe ei,sa faca totul corect,sa fie pe primul loc si tot asa. Mie mereu imi spunea mama ca de ce verisoara mea poate sa aiba 10 pe linie si eu nu si chestia asta ma durea nespus asa ca acum ca am si eu fata am zis ca nu o sa fac niciodata asta,sa o cert ca nu face totul ca la carte,ca nu o voi certa cand va lua o nota mai mica la scoala si ca voi comunica cu ea cat mai mult astfel incat sa aiba incredere sa imi spuna cand ceva nu ii iese ca sa vad daca o pot ajuta,nu sa ii fie frica pentru ca nu i-a iesit un lucru exact cum ar trebui!