Suntem la un spectacol pentru copii în aer liber, într-unul din orașele principale ale țării. Ana participă, alături de grupul de copii din care face parte la un spectacol de Crăciun în parcul orașului. Stau lipită de gardul din fața scenei, ca să îmi pot filma copilul, dar și ca să mă vadă, în cazul în care are nevoie de ceva. Sunt constant înghiontită de copii împinși de părinți în față, pe sistemul „bagă-te, mamă, să vezi și tu ceva”. Încerc să îmi contorsionez picioarele, să nu lovesc copiii pe care adulții îi împing fără milă în gardul de fier. Îmi adun poșeta în brațe și mă străduiesc cât pot să condensez cei 1,77 metri ai mei într-un spațiu cât mai mic, să nu deranjez pe nimeni. Cei din spate continuă asaltul cu copii asupra mea.
E plin de copii bruscați, împinși, forțați
Copii aduși să se distreze și care trebuie să o facă, fie și cu forța, rupți de părinți și vârâți între oameni străini, într-o mulțime gălăgioasă și neatentă.
La un moment dat, un băiețel de 2 ani și-un pic se întoarce , trece printre picioarele mele și vrea să ajungă la mama lui. Ceva nu îi place, s-a speriat de muzica prea tare, de personaje, e clar că are un disconfort. Când dă să se arunce în brațele mamei, ea îl apucă de umăr și aproape că îl trântește de gardul de fier „Stai acolo, că nu s-a terminat. Am venit la spectacol”. Micuțul mai face vreo două tentative, terminate identic, apoi se resemnează și își lipește nasul de gardul metalic. Pe obraji lacrimile i se usucă sub vântul rece. Îi pun instinctiv o mână pe cap, simt nevoia să îl consolez cumva. O retrag repede, de teamă să nu fiu observată de mama-gardian din spatele meu.
A doua zi, alt episod. Tot la un loc destinat distracției, un copilaș este târât de o mână pe ciment. Știți, ca o sacoșă grea, pe care nu mai poți să o duci și o târăști de o toartă pe jos, prin alunecare. Fix așa era transportat copilul ăsta, ferecat bine într-un costumaș de iarnă care ușura alunecarea. Copilul urla ca din gură de șarpe, mama târa și mai cu spor încărcătura.
Câțiva metri mai încolo, un copil e zgâlțâit pe sunet strident de ton ridicat, pentru că își scăpase lucrurile pe jos.
Până la finalul zilei, văd alți copii bruscați, agresați verbal și chiar fizic
Copii cărora nu li se respectă dreptul la alegere, dreptul la opinie, care nu sunt întrebați dacă vor să meargă într-un loc, dacă se simt bine la un spectacol, dacă le e cald sau frig – toate mamele și bunicile din jur trăgeau de glugile copiilor, deși ei țipau că le e cald. Copii forțați să se distreze, să se joace și să râdă la comandă, să facă frumos, numai pentru ca cei care îi cresc să se laude cu ce treabă bună au făcut și ce copil exemplu au.
Și ca și cum nu era destul ce văzusem, deschid netul și îmi apare știrea cu adultul deghizat în Moș Nicolae, care cotonogește un biet copil în lacrimi
Îmi apar și comentarii, multe care condamnă comportamentul, dar și multe care îl validează și îl aclamă. Nu mai pot, deja e prea mult. Vreau înapoi în bula mea. Aia cu părinți care o dau în bară, dar își dau seama și se reglează pe parcurs. Părinți care își respectă copiii, nu îi lovesc, nu îi condiționează, nu îi târăsc și nu îi împing. Le cer acordul, îi consultă cu privire la tot ceea ce îi privește și le respectă opinia.
Uneori caut mult și bine bula și nu o găsesc. Toți obosim, tuturor ne e greu. Și când ne e greu, greșim. Important e să realizăm și să nu facem din greșeli un comportament constant. Să nu credem că asta e educație. Că un copil bine-crescut e un copil care știe de frică și de așa zisul „respect” impus cu forța. Că un copil cuminte e ăla care stă statuie unde l-ai pus tu și răspunde la comenzi. Că un copil ascultător e ăla care nu iese din cuvântul adultului și nu greșește niciodată.
Nu știu dacă și când ne vom mai reveni vreodată ca popor, dar eu una nu mai pot să văd copii bruscați, târâți, împinși, forțați, batjocoriți și nu știu cum aș putea schimba asta.
Citește și
Copilul-accesoriu și copilul-trofeu
Nu mai creșteți genii, creșteți copii fericiți!
Unde te grăbești? Mai ține-l în brațe puțin
Tati, e rece, oprește-te! Tu cât respect îi arăți copilului tău?
Nu pune problemele tale pe umerii copilului tău
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Sursa foto – Pixabay
Perfect de acord, n-am sa-i inteleg niciodata pe acei parinti care fac lucruri de genul,daca acel copil nu vrea,ii e frica de ceva,il deranjeaza un anumit lucru,de ce sa il tin eu cu forta acolo ca apoi doar sa ma lau ca am fost in cutare loc si vai ce frumos a fost, de multe ori ajungeam in parc si fetita nu vroia sa stea mai ales daca erau putini copii si i se parea ei cam gol locul,faceam cale intoarsa si gata,dar nu am fortat-o niciodata sa stea in parc daca am ajuns acolo,sau acum in perioada asta,il vede pe Mos Craciun ,ii face cu mana dar cand sa ne apropiem sa facem poze ea se da in spatele meu,semn ca ii e frica/rusine nu stiu exact,dar nu am fortat-o sa mearga sa faca poze doar pentru ca vreau eu sa aiba ea poze cu mosul,a stat anul trecut dar si atunci la mine in brate si am zis ca nu mai incerc daca nu vad ca vine de la ea dorinta asta.
Foarte bine ai procedat, bravo!