E pipi meu! Ba e al meeeeu! Reaoooo! Mamaaaaaa! Acest mirobolant dialog se desfășura între Ana și Adela, prietena ei, la vârsta de 2 ani și jumătate. Între timp, au crescut, iar motivele de ceartă s-au elaborat și ele. Dacă te uiți la doi sau mai mulți copii mai mult de cinci minute, te convingi că starea de conflict stă în natura umană. Că e vorba de o jucărie, de locul la masă, de un capăt de scobitoare sau de pipi-ul din oală, conflictele între copii apar mereu.
Eu am fost prima, ba eu, ba e al meeeeeuuuuu, eşti o rea, nu mai eşti prietena mea, te spun lu’ mama, doamna, etc. Am trecut prin toate. Indiferent de vârstă, conflictele între copii sunt prezente. Cel mai tare mă fascinează viteza cu care se poate ajunge de la prietenia cea mai strânsă la urlete, lacrimi şi chiar violenţă.
Ce fac părinții?
Ştiu că există fel şi fel de reacţii ale părinţilor. Când era Ana mică ni s-a întâmplat chiar ca un băiat mai mare să o agreseze fără motiv, doar ca să obţină un loc mai bun la jucării şi mama să îl încurajeze să o împingă şi să o îndepărteze pe motiv că „tu eşti mai mare”. În astfel de cazuri mi se pare normal să intervenim, mai ales dacă copilul este prea mic pentru a se apăra singur.
Nu îmi plac părinţii care intervin în conflictele între copii şi îi pun să îşi ceară iertare şi să se împace
Niciodată scuzele nu sunt sincere şi copilul nu înţelege de ce face asta. Cred că atâta timp cât situația nu escaladează prea tare este bine să îi lăsăm pe ei să se descurce, să urmeze toate etapele conflictului şi să găsească o cale spre împăcare.
Sigur, ei nu au încă capacitatea de a gestiona un conflict, aşa că am optat, mai ales în cazul conflictelor mai grave să discutăm după ce trece punctul culminant. Analizăm situaţia, ce a generat-o, ce sentimente au fost, ce se putea face diferit.
Mi-am dorit o părere avizată cu privire la gestionarea conflictelor între copii, aşa că am rugat-o pe Adriana Mitu, formator acreditat ANC, instructor acreditat aware parenting și Trainer specializat pe dezvoltarea inteligenței emoționale şi autoarea cărții “Puterea părinților. Succesul copilului tău depinde de tine“ să ne lămurească.
Sunt diferite conflictele între copii în funcţie de vârstă, sau în momentul în care ceva îi supără sau se simt nedreptăţiţi, are loc un fel de regres şi comportamentele sunt similare, indiferent de vârstă?
Conflictele între copii sunt de mai multe feluri, indiferent de vârstă: conflicte de posesiune, în situația în care unul dintre ei dorește să folosească obiectele celuilalt. Conflicte de putere, în momentul în care unul dintre ei dorește să impună regulile. Conflicte de preferințe, în momentul în care ideile copiilor nu converg. Inclusiv la noi, adulții, se pot găsi situații similare. Diferența constă în modul în care alegem să ne soluționăm aceste conflicte.
În primii ani de viață, copiii recurg la agresivitate pentru a rezolva disputele, în multe dintre situații.
De altfel, pe toată durata unei vieți, vârsta de doi ani este vârsta la care oamenii recurg cel mai des la agresivitate pentru rezolvarea conflictelor.
La doi ani, un copil va folosi agresivitatea într-una din patru interacțiuni sociale
În jurul vârstei de patru ani, tendința spre agresivitate fizică scade, iar copiii încep să folosească agresivitate indirectă. La fel ca și în cazul puilor de animale, copiii testează diferite strategii de rezolvare a conflictelor și învață să își gestioneze agresivitatea.
În această perioadă este importantă și dezvoltarea neurologică. Creierul copilului face niște salturi, cortexul prefrontal (partea creierului responsabilă cu autoncontrolul și autoreglarea) fiind în continuă dezvoltare până la vârsta de douăzeci și unu de ani, chiar două zeci și cinci de ani, arată unele studii.
La toate acestea contribuie și temperamentul copilului, experiențele sale anterioare, precum și modelul oferit de adulții semnificativi din viața sa. Copilul ajunge să dezvolte strategii sănătoase de rezolvare a conflictelor, însă este nevoie de timp pentru ca aceste strategii să fie experimentate și asumate.
Vedem în jurul nostru mulți adulți care nu știu să gestioneze conflictele într-un mod eficient.
Atunci când o persoană de treizeci-patruzeci-cincizeci de ani recurge la violență fizică pentru a rezolva un conflict, acesta regresează la un stadiu de dezvoltare emoțională specific vârstei de trei-patru ani, pentru că acela este momentul în care ne supărăm că ne-a fost luată jucăria și alegem să îl lovim pe celălalt.
În acest context, este corect ca într-o dispută între un copil mai mare şi unul mai mic, să îi cerem primului să aibă mai multă înţelegere şi să cedeze în faţa celui de al doilea, folosindu-ne de argumentul “tu eşti mai mare”?
În momentul în care există conflict între copii de vârste diferite, trebuie să avem în vedere că amândoi sunt sub influența unor trăiri emoționale intense, iar creierul lor emoțional (amigdala) este cel ce a preluat controlul. Dacă alegem să-i spunem copilului mai mare: “tu eşti mai mare și trebuie să cedezi”, înseamnă că într-un fel sau altul i-am comparat și am făcut o diferență între ei. Cel mare se va simți nedreptățit pentru că argumentul vârstei nu este pertinent pentru situația ivită între cei doi, în timp ce copilul mai mic va învăța că i se cuvin mai multe drepturi, doar pentru că este mai mic.
Este important să le validăm emoția ambilor copii, să ne punem în papucii lor și să înțelegem ce simt.
Validarea emoției presupune să îi spuneți, spre exemplu: “cred că te-ai înfuriat pentru că fratele tău voia să se joace cu jucăria cu care te jucai tu”. Validarea emoției nu înseamnă și validarea comportamentului, așadar mesajul pe care dorim să-l transmitem este: “este în regulă să te simți astfel, dar nu este în regulă să lovești”. Simțindu-se validați și înțeleși, copiii vor fi mai dornici să coopereze.
Este ok să intervenim în conflictele între copii sau e mai bine să îi lăsăm să îşi rezolve singuri diferendele? Dacă este ok să intervenim, în ce condiţii ar trebui să o facem?
Este important să îi oferim copilului ocazia să învețe să își rezolve conflictele. Micile lecții de viață sunt, de fapt, modalități prin care copilul învață și își dezvoltă diferite abilități care îi vor fi utile mai târziu.
Dacă adultul intervine de fiecare dată, atunci copilul nu va avea ocazia să treacă prin procesul de încercare și eroare.
El va căuta mereu o autoritate exterioară care să-i sară în ajutor. Cu toate acestea și aici trebuie să existe limite. Spre exemplu, în cazul copiilor mai mici, nu îi putem lăsa să se rănească doar pentru că au nevoie să învețe să-și rezolve conflictele. Vor învăța să-și rezolve singuri conflictele, dar au nevoie de ghidarea unui adult. Această ghidare este cu atât mai importantă cu cât copiii au fost prezenți sau chiar victimele unor forme de agresiune fizică sau verbală, în trecut.
Ce facem în cazul în care copilul nostru este cel atacat? Îl apărăm, intervenim, discutăm cu copilul “atacator” sau cu părintele acestuia?
În momentul în care copilul nostru este cel atacat, în primul rând se nasc o serie de trăiri în noi înșine, care uneori pot fi copleșitoare. Retrăim perioadele în care noi, la rândul nostru, am fost loviți sau agresați.
Atunci când copilul plânge, are nevoie să-l ascultăm și să îl ajutăm să depășească acest moment.
Are nevoie de atenția noastră pentru a se vindeca. După ce ascultăm plânsul, îl putem încuraja pe copil să povestească ceea ce s-a întâmplat, pentru a-l ajuta să depășească experiența respectivă. Dacă este prea mic pentru a povesti, putem face noi acest lucru în locul lui, să-i spunem povestea, de mai multe ori. Te jucai cu lopățica și fetița a venit și te-a lovit “poc!”, apoi ai început să plângi și tata a venit la tine.
Când copilul este mai mare, depinde și de temperamentul acestuia, uneori va fi deranjat de intervenția părintelui și va prefera să își rezolve singur conflictele, alteori va cere singur ajutorul. Dacă situația se agravează, spre exemplu în cazul bullying-ului care se petrece în mod repetat, este important ca părintele să intervină și să-l scoată din cadrul respectiv pe copilul agresat, pentru că repercusiunile acestor conflicte pot fi mult mai grave.
Cât despre părinții “atacatorului” și aici depinde foarte mult de atitudinea lor. Sunt unele situații în care celălalt părinte spune: “sunt copii, se joacă”, sau “nu am ce să-i fac”.
Foarte important este modul în care noi ne sprijinim propriul copil să depășească această situație și ce învață el din experiența respectivă, mult mai mult decât “să se facă dreptate”.
Dacă situația persistă, este important ca adultul să-l scoată din acel context pe copil. Să ne amintim faptul că un copil tinde să folosească agresivitatea ca răspuns, cu atât mai mult cât el a fost victima unui astfel de comportament, din partea adulților sau a altor copii.
O altă modalitate de abordare a situațiilor în care copilul a fost victima unei agresiuni din partea altui copil, este cea prin jocul cu păpuși, în care puneți în scenă întâmplarea respectivă. Oferiți-i copilului ocazia să găsească încheieri diferite pentru modul în care s-a petrecut întâmplarea, întrucât astfel el procesează și depășește situația respectivă.
Jocurile de inversare a puterii sunt la fel de vindecătoare.
Scopul lor este de a-l face pe copil să se simtă puternic, în timp ce adultul este cel slab, care pierde mereu. O hârjoneală de tipul luptă corp la corp, în care părintele este cel slab și împiedicat, iar copilul cel puternic, îl sprijină pe acesta din urmă să se vindece prin râs.
Dar în cazul în care copilul nostru este agresorul?
În astfel de situații este esențial să înțelegem care este ținta sa și ce anume declanșează momentele de agresivitate, dacă se întâmplă doar în prezența unei anumite persoane, cum este sora mai mică, sau dacă se întâmplă într-o anumită parte a zile – înainte de masă. Motorul din spatele comportamentului (cauza) este mult mai important decât comportamentul (efectul). Dacă ne axăm doar asupra comportamentului, cauza persistă și va da naștere din nou aceluiași comportament.
Așa cum spuneam mai sus, este important să scoatem la lumină și să validăm emoția simțită de copil: furie, gelozie, nerăbdare, dezamăgire și așa mai departe. Apoi să clarificăm ce poate face pentru a rezolva situația respectivă și ce tipuri de comportamente sunt acceptabile.
La fel de utilă este o abordare prin joc, în care folosiți animalele de pluș care interpretează acea situație.
Copiii înțeleg mult mai ușor atunci când li se vorbește pe limba lor, prin jocuri și povești.
În cazul copiilor mai mari, puteți pretinde că sunteți un reporter care comentează disputa dintre două surori: “este incredibil, surorile Constantin se ceartă din nou, cine credeți că va câștiga de această dată? “. Important este ca ei, copiii, să înțeleagă că este un joc și să se amuze, nu să se simtă ironizați.
A devenit deja un truism faptul că părintele este un model pentru copilul său. Însă, așa este, de cele mai multe ori copiii preiau modele, inclusiv strategii de rezolvare a conflictelor de la părinții lor. Aceste modele sunt preluate în mod natural, din ceea ce observă copilul la părinte. De aceea, părinții pot verbaliza, pot spune cu voce tare, cum au ajuns să aplice o anumită strategie. Spre exemplu: “m-am înfuriat pe sora mea pentru că mi-a promis că mă ajută și în ultima clipă m-a anunțat că nu mai poate veni. I-am spus și ei acest lucru, după ce m-am liniștit.“
La fel de util este să abordați disciplina inductivă, în care îi vorbiți copilului despre emoțiile simțite de celălalt copil, respectiv rezultatul acțiunilor sale
Când copilul este mai mic și nu este conștient de ceea ce simt ceilalți și nici de ceea ce simte el însuși, puteți pune voi în cuvinte acest lucru: “l-ai lovit pe băiețel și acum plânge, cred că se simte tare trist“. Apoi, când copilul mai crește, îl puteți întreba cum se simte celălalt copil și cum s-a simțit el într-o situație similară, când a fost de cealaltă parte a baricadei. Discutați despre ce alte variante are la dispoziție și ce poate face diferit data viitoare.
Învățarea nu se face la cald, când copilul este sub influența unor emoții puternice, nu ne putem aștepta să conștientizeze imediat unde a greșit.
Cum ne învăţăm copilul să gestioneze un conflict, astfel încât să ştie să facă faţă unui interlocutor agresiv sau unei /abuz atât ca şi copil, cât şi ca adult?
Nicio învățătură nu poate fi mai puternică decât puterea exemplului personal, dar și experiențele de viață trăite de către copil. Oricât ne-am dori să-i protejăm pe copii, ei vor întâmpina astfel de situații. Copiii care sunt crescuți într-un glob de cristal și care sunt mereu feriți de astfel de experiențe, în cele din urmă vor ajunge adulți care se vor confrunta cu societatea așa cum este ea, cu bune și cu rele.
În afara strategiilor menționate mai sus, mai este important să-l învățăm pe copil să facă diferența între o situație pe care o poate gestiona singur și o situație în care are nevoie să ceară ajutorul. Aici ar fi util un joc de “Ce ai face dacă…?”, în care îl puneți pe copil în fața unor situații imaginare, cum ar fi: “Ce ai face dacă un prieten ar fi agresat de un copil mai mare?”, sau “Ce ai face dacă un alt copil te-ar lovi?”. Jucați jocul împreună cu copilul și lăsați-l și pe el să vă lanseze situații ipotetice.
La fel de important, pentru că tot vorbim de abuz, este ca un copil să știe care sunt limitele interacțiunilor cu o altă persoană, ce este în regulă și ce nu este în regulă
Aici mă refer în special la abuzul sexual. Un copil ar trebui să știe încă de la o vârstă fragedă că nu este în regulă ca o altă persoană să-i atingă părțile intime, gâtul, picioarele, abdomenul, mai ales dacă acest lucru îi creează o senzație de disconfort. Din păcate astfel de abuzuri sunt mai frecvente decât ne-am imagina și sunt ținute sub tăcere de copii care nu știu aceste lucruri și care simt un puternic sentiment de vinovăție.
Copiii vor învăța să-și gestioneze conflictele în special din experiențele trăite, aplicând strategii observate la ceilalți, dar și strategii proprii.
Citește și
Frica de întuneric la copii. Cum o depășim?
Copil singur în casă. De la ce vârstă?
Dormitul cu părinții. Pro sau contra?
Cum îl ajuți pe copil să iubească sportul. 7 pași urmați de noi
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutăţile.
