Hai, mami, te rog, încă 5 minute de concentrare, uite ce puțin mai e. Nu mai pot, tu înțelegi că nu mai pot? Nu îmi place, se repetă și e groaznic de plictisitor. Nu mai vreaaau! Cam așa sună un dialog cu Ana (clasa a II-a) când are de făcut teme la matematică. Nu mereu, uneori le termină repede, dar tot nu îi place. Nu matematica în sine, ci modul de abordare. Formularea exercițiilor, abordarea din carte, absurdul cerințelor, repetitivitatea pe care nu o înțelege și uneori nu mai vrea să o înghită. În momentele astea îmi amintesc de cel mai mare regret din viața de părinte. Cel mai mare regret al meu, așa cum simt și văd că se raportează copilul meu la lume și la viață.
Nu regret că nu am alăptat-o până la 2 ani, cum scrie la carte. M-am chinuit mult să o hrănesc la sân atât cât am putut și probabil dacă mă stresam și mai mult aș fi fost obosită și frustrată.
Nu regret că nu am știut să practic parentingul blând de la început
La început nu auzisem de attachment parenting, de educație cu blândețe, de a răspunde la nevoile copilului în mod empatic. Am aplicat uneori metode cu care acum nu sunt de acord și pe care nu le-aș mai practica.
Nu regret că nu am educat-o în sistem alternativ. Sigur, mi-ar fi plăcut să îmi educ copilul în stilul Montessori acum că știu mai multe despre filosofia asta, sau într-o altă metodă alternativă. Nu am avut însă la timp toate instrumentele și cunoștințele necesare și am făcut și eu ce m-am priceput. Când mă uit la ea, spun că am făcut treabă bună (Cra Cra :-)).
Nu regret toate greșelile pe care le fac zilnic
Îmi pierd răbdarea, spun lucruri pe care nu le cred și care dor, mă enervez, reacționez rău la multe lucruri. Totuși, am mereu grijă să repar, să revin, să îmi cer iertare, să construiesc mai departe. Nu sunt perfectă deloc și cred că e bine pentru copilul meu să știe asta.
Până acum, am făcut ce am putut și cum am crezut noi mai bine ca părinți și dacă am făcut sau nu ce trebuie o să aflăm în timp.
Există însă ceva peste care îmi e greu să trec și mă întreb tot timpul cum ar fi (fost) dacă
Cum ar fi dacă Ana mea ar învăța într-un sistem care să o trateze ca pe un individ, nu ca pe un nume în catalog, ca pe o cifră într-o statistică care nu servește nimănui, ca pe un punct pe ordinea de zi a unor oameni care nu au coborât niciodată din birourile lor? Cum ar fi dacă ar interesa pe cineva că ea este un copil talentat, sensibil, aplecat către artă și muzică, pasionat de tot ce înseamnă sunet și culoare?
Cum ar fi dacă ar pricepe cineva că ritmul ei de învățare e unul mai lent, mai ales la științele exacte și că are nevoie de alt timp de asimilare și poate de alte metode?
Cum ar fi dacă i-ar păsa cuiva că ea, ca și ceilalți colegi ai ei, are zile bune și zile mai puțin bune, dimineți mai vesele sau mai posomorâte, momente când învață mai ușor și momente când pur și simplu nu poate pricepe, chiar și lucruri simple?
Cum ar fi dacă s-ar gândi cineva că matematica se învață mai ușor prin joc și, de exemplu, ar duce copiii la piață sau ar improviza o piață în clasă și le-ar preda noțiunile pe situații concrete de viață?
Și când spun cineva nu mă refer la învățător. Sunt mulți care fac tot ce pot, dar nu pot nici ei prea multe
Cum ar fi să învețe despre lucruri care chiar îi ajută în viață, să folosească și mâine lecția care a terorizat-o acum două săptămâni și acum nu o mai întreabă nimeni de ea? Să încetinească ritmul nebun de învățare și să privească lumea din jur cu o curiozitate pe care copiii încă o au, dar care le este ucisă treptat de un sistem care nu dă doi bani pe ei.
Da, cel mai mare regret din viața de părinte este că nu i-am oferit copilului meu școala pe care o merită
Nu știu dacă asta înseamnă o școală privată, o școală într-un sistem internațional sau o școală în altă țară. Știu doar că mă uit neputincioasă în fiecare zi cum copilul meu își pierde câte puțin curiozitatea, interesul și dorința de cunoaștere. O văd cum îi sclipesc ochii la explicațiile pe care i le dă tatăl ei, cum soarbe fiecare cuvințel despre istorie, geografie, curiozități de tot felul.
Cum vrea să afle despre lume și viață, dar timpul îi e plin de calcule care se repetă la infinit, formule schematice care nu mai folosesc nimănui peste două săptămâni, enunțuri scrise invers, cuvinte scoase din uz demult, definiții perimate.
Nu contest tot ceea ce se învață, nici toate metodele, apreciez profesorii care încearcă să facă altceva
Îmi este tot mai clar însă că ceva e profund greșit în modul de abordare al sistemului românesc de învățământ (de stat). Mi-o spune chipul copilului meu în fiecare zi. Și eu mă „acuz” din nou că nu am făcut mai mult, că nu am putut mai mult.
Care e cel mai mare regret al tău din viața de părinte de până acum?
Citește și
Dacă am învăța mai mult de la copii
Învățământul în lume. Școala în Anglia
Ce facem când copilului îi e greu la teme?
Oana Moraru. Școala nu este garanția succesului în viață
Credit foto copertă – Cristina Jilavu, Event Portrait
Ținute – Family Fashion
Machiaj Roxana C Make-up
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutăţile.
Dar nu e deloc prea tarziu sa te orientezi spre altceva. Poate fi un sistem alternativ, asa cum spui ca ti-ar fi placut, dar cel mai probabil pt. o schimbare asa cum iti doresti, va fi vorba despre o scoala particulara. Niciodata nu e prea tarziu.
Mult succes Ioana
Niciodata nu e prea tarziu, dar trebuie sa si poti. si la cum stau lucrurile in Romania acum…de fapt asta era substratul din articol, ca ma doara ca n-am putut si nu pot. Poate sa fac mai multe sacrificii, poate sa ma apuc sa invat cu ce se mananca homeschooling-ul, desi nu cred ca Anei i s-ar potrivi asta, nu stiu. Dar deocamdata nu pot sau nu pot ce as vrea pentru ea. Te imbratisez si iti multumesc pentru sprijin!
Am trecut pana la clasa a II-a prin exact ce spui tu aici.
Aripi frante, vise faramitate, intrebari legimite de la un copil de 7 ani „De ce nu le pasa de mine, mami?”, neglijente crase cand copilul era bolnav si sub atentia lor in timpul programului de scoala, nepasare, comunism, raspunsuri in raspar.
Am ales invatamant alternativ si nu ne pare rau nicio secunda. Acum fiica mea este clasa a IV-a si merge cu placere. Si este exact cum zici. Fiecare cu ritmul lui. Fiecare cu zilele lui mai putin bune. Fiecare cu inclinatiile lui. Primim mailuri sau incotatii la scoala in care ne sfatuim cu pedagogul cum sa facem sa fie bine, nu cu „porcule, magarule, tine-l acasa daca e tampit!”.
Ce vreau sa spun?
Ca nu am renuntat la visele fiicei mele si la esenta ei. Nu a fost si nu este un copil obedient. Masurile pe care cineva ar trebui sa le ia ca sa o reduca la tacere si sa o suouna cu forta ieseau din orice discutie decenta. Nu vorbesc despre nerusinare si lipsa de respect din partea copilului, ci despre lipsa de rabdare si logica si empatie din partea adultilor profesori (ma refer strict la aceia cu care a interactionat ea la scoala).
Am ales cu curaj sa o scoatem din ceva nepotrivit ei, in clasa a II-a. Adaptarea a fost foarte usoara.
Te incurajez din inima sa nu renunti, nu e prea tarziu. Linistea si aripile ei intinse cu incurajari iti vor fi sprijin. Te asigur si va imbratisez, caci sriu exact cum se simte de rau aceasta mare parere de rau.
Felicitari pentru decizie! Ma bucur mult ca acum ii este bine si implicit va este bine si vou! O, da, copil obedient nu e tocmai definitia potrivita pentru Ana mea si ma bucur ca e asa :-). Pot sa te intreb unde anume ati dus-o pe fetita voastra? La ce scoala si in ce sistem?
Nu este vorba despre scoala, ci tocmai despre oameni. O spun din experienta de 9 ani (de la 2 la 11 ani, cat are acum Tudor) in sistem privat romanesc. E important de precizat romanesc tocmai pt ca sunt 2 limitari care se regasesc si aici (spre deosebire de scolile internationale, de exemplu): programa, respectiv oamenii. In ceea ce priveste oamenii (majoritatea cu pregatire de baza similara cu cea a colegilor lor din scolile publice), diferenta o face motivatia de a invata pe cont propriu, deschderea spre dialog, capacitatea de a se adapta… pe scurt, atribute individuale. Si faptul ca tu, ca parinte. poti interveni/ discuta/ negocia (atunci cand lucrurile nu se intampla cum ar trebui) fara sa ti se puna pumnul in gura.
O abordare personalizata pe nevoile individuale ale copilului este greu de pus in practica fara experienta in acest sens, chiar daca numarul redus de copii in clasa ar permite cheista asta. In schimb, poti gasi mai multa flexibilitate (in ceea ce ce priveste termenul alocat la teme/ proiecte, de exemplu), activitati mai diverse, interactive la unele materii atat in clasa (de multe ori discuta pornind de la ceea ce au citit sau fac fise/ proiecte, nu sunt ascultati dupa manual) cat si in afara ei, un plus de preocupare pt consolidare si mai mult efort pt abilitati legate de invatarea limbilor straine/ informatica/ antreprenoriat/ debate. Toate astea nu exclud, din pacate, lucruri precum temele repetitive (care si noua ne-au dat, pana de curand, bataie de cap), enunturi alambicate, subiecte neadaptate varstei/ nivelului de dezvoltare emotionala sau pe care profesorii nu reusesc intotdeauna sa le decodeze pe intelesul copiilor. Iar ponderea lor creste, din pacate, odata cu varsta… programa e din ce in mai complicata, cu multe notiuni abstracte, greu de inteles de catre copii.
Cu siguranta, era mai distractiv acum cativa ani. Uite mai jos un link cu cateva exemple de activitati, au fost utile si de impact pt copii (iar unele se pot face, fara probleme, si in scolile publice)
http://unblogmaremic.blogspot.in/2017/05/about-what-it-can-become.html
Multumesc, Adriana, ai punctat tare bine diferentele, dar si similitudinile datorate absurditatii programei, intre scolile private si cele publice. Iti multumesc pentru contributia ta!
si eu simt asta de multe ori si mma tot intreb unde i ar fi mai bine. desi uneori cred ca noi ne pripim crezand ca li se traseaza drumul de la clasele mici si ca trebuie sa avemincredere inei ca mai tarziu vor sti sa aleaga ce lli se potriveste.alta alternativa nu avem.
Da, e drept, prea mult nu putem schimba, sau ma rog, putem, dar este nevoie de niste resurse pentru asta. Multumesc pentru incurajari!
Buna. Incearca Soroban pentru cea mica (http://soroban-romania.ro/). Baietelul meu e foarte incantat.
Super articol.
Multumesc mult, o sa a documentez
Aoleu! Mi s-a strâns inima…Fix aceleaşi temeri le am şi eu. Mai avem un an şi ceva până intrăm de-a binelea în pâine. Mă frustrează unele lucruri care se întâmplă acum la grădiniţă, dar la şcoală?! Mi-e groază să mă gândesc… Doar că ne e teamă că la un momet dat nu vom mai putea duce. Şi ce facem atunci? Avem doi copii, suma nu este una de neglijat.
Îţi înţeleg neputinţa şi sunt sigură că veţi găsi varianta potrivită pentru voi. Ana mi se pare un copil extraodinar şi cred că se va descurca cumva. Are o bază solidă pe care o ia cu ea la drum: voi şi modul în care aţi crescut-o! Ştiu că nu este o consolare suficientă, dar mai târziu va găsi resursele în ea. Şi noi le-am găsit cumva…Din păcate, uneori suntem neputincioşi..Big hug! 🙂
Multumesc, Denisa! Crede-ma, este singura consolare pe care o am si eu. Ca Ana are un sistem puternic si ca va face fata. Totusi, cand o vad cat este de sensibila si cum pune la inima totul, cand o vad cat este de plina de personalitate si nu accepta rigiditati pe care nu le intelege si carora nu le vede rostul, ma cam ia cu fiori….
Ioana, inca nu sunt cu copiii mei in etapa astade scoala. Daca faceti o sedinta cu parintii si invatatoarea si discutati despre lucrurile astea, oare ar ajuta? Depinde mult de abordarea ei deschisa, dar poate se permite un feedback si implicarea parintilor. Poate inclusiv sa faceti niste ore deschise copii-parinti sau copii-invatatoare-psiholog pentru a vedea si alte perspective.
Andreea, in cazul nostru, invatatoarea face ce poate. Unele chestii nu sunt acceptate de directoarea scolii, de altele nu e timp, de altele nu e disponibilitate. Cand ai de urmat o programa si o planificare galopante, cand iti sufla in ceafa o conducere rigida, cand unii parinti inca cer performanta si temeri si culegeri, cand alti parinti nu se implica si nici nu dau pe la scoala sa intrebe ce le face copilul, crede-ma ca e greu de tot.
Doamne, cât de bine te înțeleg. Și noi avem abia un semestru la activ…
Off, da, mi-as fi dorit sa nu fie asa 🙁
viata de parinte nu este usoara deloc! este o lectie de viata importanta foarte importanta! caci trebuie sa te dedici in totalitate copilului pe care il ai!
Da, asa este!
ca tocmai despre asta este vorba totusi! loialitate incredere garantie astea! ca copilul tau care il ai si care l-ai crescut sa aiba un viitor!
Isabella a plans pana anul acesta aproape zilnic…Cedam si eu nervors pe langa (desi nu-i aratam;mai citeam articole de pe pagina ta) .La clasa i se reprosa,caci asa erau „dirijati copii” caci chitara (sufletul ei-asa a numit-o ea mereu)nu e importanta.Caci musai matematica si romana sa depaseasca non-stop pe X Y..Anul acesta a inteles caci este important sa faci ceea ce-ti place si ca nu trebuies depasite decat propriile limite.Se mai teme de cate un concurs ca o sa fie certata caci nu au iesit 100 puncte.
Am cautat in jur (Constanta) ce mi-as permite( Colegiul de arte „regina Maria” ) are un program haotic in functie de laboratoare/sali libere…si cum nu o am doar pe ea imi e imposibil sa ma clonez sa pot fi pentru ambii.Dar vom vedea in gimnaziu ce va fi..Sanatosi sa fim /sa fiti cu totii!
Off, Gabi, offf, noi si copiii nostri cu alte cerinte decat ceea ce poate acoperi sistemul. Oto doresc si tie claritate si sa va fie bine!
Suscriu temerilor tale, dragã Pisicã mamã. Pentru noi e prea târziu. Acum suntem la liceu, dar, la inceperea şcolii, am incercat o „alternativã” despre care se spuneau poveşti frumoase, numai bune pentru urechi de pãrinţi îngrijoraţi. Am renunţat abia dupã 3 ani, dar la dorinţa copilului, care a ştiut clar cã nu i se potriveşte deloc şi ne-a convins sã il integrãm in sistemul tradiţional de învãţãmânt. Marea problemã este cã, mai devreme sau mai târziu, copilul va trebui sã se supunã rigorilor sistemului de învãţãmânt naţional (examene, spre exemplu). Asta fiind cazul in care copilul nu va merge la liceu şi/sau facultate în afara ţãrii. Copilul nostru s-a obişnuit destul de greu cu calificativele sau cu sistemul de notare, pentru cã unde învãţase el nu exista aşa ceva. Concluzia mea este cã şi fiul meu are aceleaşi frustrãri legate de şcoalã ca şi mine când eram elevã: nu are importanţã ce îţi place sã studiezi.