Ce spun eu, ce auzi tu. De ce vorbim limbi străine în cuplu?

Scenariul 1

Ea – Iubi/Pisi/Nume :-), întinde şi tu rufele până termin eu vasele, te rog.

El (de pe canapeaua din sufragerie/panoul de  darts/o activitate complet inutilă oricum, din punctul ei de vedere) – Da, draga mea, imediat.

Peste 10 minute, ea, cu un ton uşor iritat – Te-am rugat să întinzi şi tu rufele alea.

El, complet seren – Da, iubito, ţi-am zis că le întind imediat. Între timp se aude în continuare sunetul activității complet inutile.

Mai trec 10 minute, discuţia se repetă, ea devine tot mai enervată, el este impasibil. După o perioadă, ea vine bufnoasă şi se apucă să întindă rufele ostentativ, cu zgomot şi o figură care spune tot. El, complet inocent – Ţi-am spus că le întind eu, chiar nu poţi să ai şi tu un pic de răbdare?

Scenariul 2 

El, urcând în maşina pe care o o conduce de obicei ea. Se suie la volan, porneşte, peste vreo 10 metri dă radioul mai încet şi o rogă şi pe ea să facă linişte.

El – De când face maşina zgomotul ăsta?

Ea – Care zgomot, că eu nu aud nimic.

El – Cum să nu auzi, huruitul ăla la accelerare.  De când face aşa?

Ea – De când face cum? Maşina merge perfect până te sui tu la volan şi auzi zgomote.

El – Ia uite, trage şi volanul. De când trage?

Ea – Cine ce să tragă? Hai că mă zăpăceşti iarăşi, nu are nimic, eşti tu prea exagerat.

El, resemnat – Ok, în exagerarea mea o să îi fac o programare la service.

Acestea sunt doar două variaţiuni ale unor scenarii casnice, care se petrec cu siguranţă în orice cuplu sau familie. Mai grav este atunci când subiectele sunt mult mai profunde decât rufele sau un zgomot la motor şi vorbitul a două limbi diferite poate duce la destrămarea relaţiei, din mult trâmbiţata „lipsă de comunicare”. Gáspár György, psihoterapeut relațional și autor al cărții Copilul invizibil, psihologul meu preferat, cum îmi place mie să îl numesc, a decis să facă lumină în subiectul atât de controversat al conflictelor în cuplu şi organizează pe data de 29 octombrie conferinţa „Ce spun eu și ce auzi tu?”, care ne oferă o nouă viziune și perspectivă practică asupra relațiilor de cuplu.

L-am rugat pe Gáspár să ne răspundă la câteva întrebări despre relaţii de cuplu şi despre eveniment.

1. Dragă Gáspár, cum arată drumul de la „copilul invizibil” la relaţia de cuplu? Unde se integrează copilul invizibil în cadrul unei relaţii şi ce rău poate face el dacă nu este complet vindecat?

Relația de cuplu este una dintre scenele vieții pe care se manifestă “copilul invizibil”. Atât relația părinte-copil, cât și relația dintre parteneri – ambele au puterea necesară de a scoate la suprafață rănile noastre emoționale și restanțele psihologice. Acestea oferă un cadru de intimitate suficient de mare încât copilul din noi să-și facă apariția. Eu spre exemplu pot să fiu un minunat interlocutor în plan profesional și social, însă latura întunecată și rănită din mine o văd doar persoanele foarte apropiate. Și cred că din punct de vedere psihologic este mai bine că se întâmplă așa. Însă, asta înseamnă și că avem responsabilitatea ca în aceste relații să investim cel mai mult efort și cea mai multă energie. Este tare nedrept că adesea ajungem să transformăm, inconștient, relația de cuplu într-un coș de gunoi și așteptăm ca acesta să se și golească singur. În condițiile în care realitatea ne arată că relațiile sunt la fel de vitale pentru supraviețuirea noastră, ca oxigenul și apa.

Revenind la întrebarea ta, Ioana, în relația mea de cuplu am nevoie să fac loc în primul rând pentru doi copii invizibili – copilul din mine și copilul din partenera mea; să accept că aceștia “există” – chiar dacă sunt ascunși într-un un corp matur și bine echipat biologic; și mai apoi să învăț să vorbesc pe limba acestora. Și spun pe limba acestora, deoarece adesea limbajul psihologic al copilului numit Gáspár, este foarte diferit de limbajul copilului numit Andreea. Dacă acești copii nu primesc ceea ce le-a lipsit în copilărie vor lupta din răsputeri pentru a fi văzuți, auziți și simțiți – deoarece vorbim despre o luptă de viață și moarte, armele psihologice sau fizice nici nu mai contează. Și neintenționat vor produce mult rău, multă durere și suferință. Dacă însă aceștia sunt integrați, așa cum frumos ai punctat și tu în întrebare, atunci în sfârșit vor primi ceea ce le-a lipsit toată viața – atenție… multă, multă atenție.

2. În prezentarea conferinţei din data de 29 octombrie ne spui că şi „cuplurile fericite se ceartă”. Cum vine asta şi în ce condiţii poate fi cearta benefică pentru un cuplu?

Sunt cu zâmbetul pe buze în timp ce citesc această întrebare, deoarece despre părinții mei se poate spune că se certau foarte mult, însă din păcate nu au fost și fericiți, iar “copilul invizibil” din mine se întrebă – Ce a vrut deșteptul ăsta, de Gáspár, să spună?

Ei bine, în mod cert, în orice relație există incompatibilitate între parteneri, ceea ce automat poate duce la unele certuri sau mai bine spus forme de dialog, esențial este să fim conștienți de cum purtăm aceste certuri. În relația părinților mei fiecare își dorea să fie văzut, auzit, simțit – iar dorința era atât de arzătoare încât nu mai era loc de atenție și la adresa celuilalt, și astfel au ajuns să se rănească reciproc, din fericire nu fizic, însă psihologic și emoțional foarte mult. Partea și mai dureroasă este că subiectele de ceartă erau exact pe acele teme care erau lecția celuilalt de viață – de exemplu mama era revoltată pe tata de ce nu-i acordă mai multă atenție, iar după fiecare ceartă tata se distanța și mai mult; pe când în mod firesc tata avea nevoie să învețe să fie mai iubitor și grijuliu față de mama. Tata era dezamăgit de faptul că mama nu îi oferea mai multă încredere și libertate, iar după fiecare ceartă aceasta devenea și mai critică și controloare; pe când lecția ei de relaționare era aceea de a învăța să tolereze faptul că tata este o persoană cu interese și dorințe diferite.

Cearta ineficientă și care distruge capătă forma unui dublu monolog – în care fiecare partener tururie inconștient și fără rost, deoarece niciunul nu ascultă. Desigur că există și varianta certurilor în care cei doi nici măcar nu-și mai vorbesc, atât sunt de dezgustați unul de celălalt. Însă cearta constructivă este aceea în care partenerii învață să producă un dialog, în care există reguli de conduită pentru emițător și pentru receptor, pentru cel care vorbește și cel care ascultă. Cuplurile fericite sunt compuse din parteneri care nu mai glorifică competiția pentru dreptate – acea formă infantilă în care luptăm pentru a trage plapuma de partea noastră; aceștia în schimb au înțeles că a comunica este în primul rând despre a asculta cu mintea și inima, despre a te deschide față de ceea ce intenționează celălalt să-ți spună și pentru o perioadă de timp să renunți la ținuta egoismului personal și să-i oferi spațiu și omului de lângă tine.

În calitate de psiholog îmi este ușor să-i ajut pe clienții mei să poarte cât mai sincer și autentic acest dialog. În plan personal lucrurile nu curg atât de lin, dar mă străduiesc să practic cât mai mult din ceea ce “predic” și să nu uit că miza nu este aceea de a ajunge singur la finalul maratonului numit viață, ci însoțit de persoana care și-a dorit să-mi fie și să-i fiu alături.

3. Este bine să avem discuţii în contradictoriu în faţa copiilor? Cât ar trebui ei să vadă din realitatea unui cuplu şi pentru ce anume nu sunt încă pregătiţi?

Depinde foarte mult de vârsta copilului, de subiectul discuției și de cât de mult ne-am dezvoltat abilitățile de “ceartă sănătoasă”. A-l face “troacă de porci” pe tata sau a o eticheta drept o “isterică incurabilă” pe mama în fața copilului, nu cred că reprezintă un context bun de învățare, chiar dacă astfel de interacțiuni fac parte din viața umană.

Însă, cred că este necesar să le oferim copiilor modele umane autentice și nu perfecte, să vadă că o relație nu este doar “lapte și miere”, că până și părinții fericiți se ceartă, însă o fac într-o manieră în care dau dovadă de respect și umanitate. Iar dacă părinții au greșit, producând un ditamai tărăboiul în fața copilului, este important ca după ce s-au domolit furtunile emoționale să recurgă la a repara daunele relaționale – și să vorbească cu copilul despre ce s-a întâmplat, să construiască o poveste în care integrează greșeala drept condiție umană, iar asumarea acesteia și repararea ca responsabilitate personală indiscutabilă.

4. Eşti adeptul credinţei că orice cuplu are o şansă, dacă cei doi găsesc o cale de comunicare sau crezi că există anumite tipologii care pur şi simplu „nu fac casă bună împreună” şi relaţia lor nu va putea funcţiona niciodată?

Cred că îndrăgostirea nu se produce întâmplător. Suntem atrași de o anumită persoană deoarece inconștientul nostru are o agendă secretă – una care vrea ca noi să ne vindecăm și să creștem. Însă cred și în faptul că orice relație are un termen de valabilitate, după care dacă nu este întreținută “la temperatura potrivită” ajunge să expire. Nu îmi permit a face predicții de genul că o tipologie este mai puțin compatibilă decât alta, cred mai mult în faptul că extremele se atrag și dacă ești suficient de curajos îți vei asuma “să dansezi cu cel sau cea cu care ai mers la bal”. Și vei vedea dacă îți place sau nu. Problema este că adesea renunțăm timpuriu la partenerul/partenera de dans, seduși de fantasma omului perfect care ne așteaptă după colț. Și alergăm de la un colț la altul, tot mai dezamăgiți că nu găsim ceea ce mintea ne-a promis. Iar costul pe care-l plătim este destul de mare, studiile de specialitate confirmând faptul că împreună suntem mai puternici, mai sănătoși, fericiți și longevivi.

5. Cât este de sănătos sau de greşit ca un cuplu să facă toate eforturile să rămână împreună de dragul copiilor? Cum le este mai bine – să treacă printr-o traumă în momentul divorţului părinţilor sau să îndure trauma certurilor şi neînţelegerilor din familie? Vorbesc din perspectiva copilului marcat de divorţul părinţilor. Dacă mă întrebi acum ce aş fi preferat, răspunsul este ca ei să fi rămas împreună- Nu ştiu dacă gândeam la fel şi în cazul în care ar fi rămas şi am fi suportat cu toţii consecinţele.

Cred că adesea părinții supraestimează rolul divorțului. Aceștia sperând în secret ca lucrurile să revină la ceea ce au fost înainte de mariaj – însă dacă ai unul sau mai mulți copii, acest fenomen nu mai este posibil, deoarece divorțezi doar din rolurile de șoț și șoție, cele de mama și tată sunt cu durată pe viață.

Și eu însumi provin dintr-o familie cu părinți divorțați și ulterior recăsătoriți, iar dacă tata nu trecea în neființă cred că acest stil de dans ar mai fi dus la câteva episoade de decuplare și recuplare. Însă nu pot spune că mi-a fost mai bine când erau despărțiți și distanți unul față de celălalt sau când erau aproape fizic și extrem de ostili emoțional. Ceea ce știu este că mi-aș fi dorit tare mult ca ei să se iubească – pe sine și unul pe altul, să văd că există respect și umanitate. În ultimii zece ani de viață nu l-am văzut niciodată fericit pe tata, ceea ce mi-a îngreunat destul de mult rolul de bărbat – deoarece nu știam ce înseamnă să fii unu bărbat fericit și în prezent sunt într-o căutare de modele potrivite. Iar mama s-a înecat și ea destul de mult în amar, motiv pentru care multă vreme am fost atras de partenere care aveau nevoie să fie salvate.

Astfel, cred că dacă aleg să rămână sau nu împreună nu este atât de important pentru un copil, pe cât este modelul de adult la care acesta este expus. Principiul meu de bază în parenting și relaționare este acela de a fi noi înșine schimbarea pe care vrem să o vedem la celălalt. Mai exact, probabilitatea de a modela în bine viitorul copilului tău este dată de ceea ce faci tu ca adult și nu de ceea ce ai vrea să facă acesta. Dacă vrei să devină un adult echilibrat și cu prețuire de sine, acesta este modelul la care trebuie să-l expui. Dacă vrei să devină un adult care se auto-sabotează, atunci continuă să te sacrifici inutil și să renunți la tine.

6. Crezi că problemele grave apărute într-un cuplu, cum ar fi de exemplu infidelitatea, pot fi rezolvate în totalitate sau va exista mereu ceva mocnit între parteneri, ceva ce poate degenera la un moment dat şi duce la destrămarea relaţiei?

Cred că orice situație de criză, indiferent că vorbim despre infidelitate, boală, accident etc. – este un context care poate reprezenta o oportunitate de creștere sau un pericol de pierdere. Depinde foarte mult de reursele noastre, de inspirația de moment și de modelele la care am fost expuși în trecut – mai exact de ceea ce-mi spune creierul emoțional și rațional că înseamnă o astfel de criză. Infidelitatea nu este niciodată cauza problemelor în cuplu, aceasta este un simptom – sau mai bine spus un semnal de deșteptare care îmi poate comunica faptul că sunt la riscul de a-mi pierde relația, dacă nu mă deștept din pasivitatea relațională; că aveam nevoie de un ultim imbold pentru a ieși din relație; că nu mai pot duce singur(ă) toată tensiunea din relația oficială; sau efectiv că este nevoie de o schimbare. Iar atunci când vine vorba despre “rezolvare”, experiența psihoterapeutică îmi arată că putem vindeca daunele cauzate de o infidelitate, dar cu siguranță nu putem uita durerea și suferința produsă. Și cred că aceasta este o strategie ingenioasă a biologiei pentru a ne reaminti ceea ce am învățat și a nu mai cădea în dulcele somn al ignoranței. Așa cum spune și Esther Perel – terapeuta de renume internațional care a vizitat anul acesta România, infidelitatea arată doar că s-a încheiat o etapă a relației, și de noi depinde dacă vom trece la următorul nivel sau la următorul partener.

7. Tot în prezentarea evenimentului am citit că el este dedicat partenerilor, indiferent de orientarea sexuală. Există în aceste cupluri un efort suplimentar de a face relaţia să meargă, având în vedere presiunea socială care încă se resimte, mai ales în culturile tradiţionaliste?

Cu siguranță da. Efortul este mai mare, dar acesta poate avea și un rol benefic pentru legătura dintre cei doi sau cele două. Deoarece un fapt dovedit științific atunci când vine vorba despre relații este următorul – nimic nu-i apropie pe doi oameni mai mult decât un inamic comun. Astfel, nevoia de a susține și proteja iubirea de “gurile rele” poate fi un bun coagulant relațional. Acest fenomen este valabil pentru toate marile iubiri ale istoriei care purtau accentul de “relații interzise” – indiferent că ne referim la Romeo și Julieta sau prințul Eduard al VIII-lea al Regatului Unit și Wallis Simpson

8. Vezi la cuplurile pe care le consiliezi sau în cadrul conferinţelor pe care le susţii, o evoluţie a modului în care se raportează românii la relaţii? Simţi că suntem pe un drum bun în zona asta sau că mai avem mult până la a avea relații sănătoase de cuplu, care până la urmă se traduc în relaţii normale în societate.

Direcția actuală este una bună, mai ales în cazul românilor care au îndrăznit să “guste” din puterea relațiilor și care au început să admită că relațiile nu sunt frișca de pe tort. În mod cert mai avem foarte mult de muncit, dar din fericire nici eu și nici echipa din spatele Paginii de Psihologie și a Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie nu suntem genul care să renunțăm ușor – suntem o mână de oameni extrem de perseverenți și puși pe fapte mari. Iar ceea ce în urmă cu puțini ani a început ca #(R)EvoluțiaRelaționalăÎnRomânia, s-a transformat azi în timp într-un proiect de comunicare globală, în care experți relaționali de top de la nivel internațional nu doar că au auzit de România, dar ne-au și vizitat țara și ne oferă susținere continuă pentru a deveni parte din ceea ce înseamnă revoluția relațională mondială.

Aici un sprijin real vine constant și din partea comunităților de bloggeri, care prin evenimentele pe care le organizează și materialele pe care le promovează ne ajută enorm în a cultiva sănătatea relațională în România. Și chiar dacă sună ca la o gală de premiere, vreau pe această cale să le mulțumesc tuturor celor care activează în social media și curajoșilor (sau mai corect curajoaselor :-)) care îndrăznesc să (re)scrie povestea relațiilor de iubire din secolul XXI.

9. Cu ce îşi propui să plece acasă cuplurile care vin pe data de 29 octombrie la conferinţă? La ce să se aştepte participanţii şi câtă deschidere trebuie să aibă în momentul în care se decid să participe?

În calitate de copil crescut într-o familie cu nenumărate certuri și crize relaționale, mereu mi-am dorit să pot face ceva pentru starea de bine a copiilor de azi și de mâine. Mulți ani am lucrat în domeniul serviciilor sociale, mai exact în diferite instituții de protecție și promovare a drepturilor copilului, acum am ales să-mi susțin cât mai mult colegii care au rămas în sistem și eu să cuceresc noi tărâmuri – cum ar fi cel al familiilor în care sistemul relațional este suficient de bun încât părinții să nu renunțe la copii lor, dar care în mod cert au nevoie de ajutor pentru a rămâne sănătoși împreună. Astfel îmi propun un obiectiv extrem de măreț, acela de a-i ajuta pe părinți și viitorii părinți să-și vindece în cuplu rănile psihologice, fără a virusa și relația părinte-copil.

Va fi o conferință de suflet, în care vom îmbina cât mai armonios posibil știința și arta, vom vorbi despre normalul din viețile noastre, vom reaprinde flacăra speranței și vom îndrăzni a crede că relațiile contează. Pentru ca mai apoi odată întorși acasă să pornim fiecare propria revoluție relațională.

Mai multe detalii despre conferinţă aflaţi pe paginadepsihologie şi pe pagina de Facebook dedicată evenimentului. Pentru cei care se înscriu până pe data de 15 septembrie, există şi o ofertă specială de preţ.

Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutăţile.