Ce faci când o dai în bară sau poveste despre o mamă imperfectă

Sunt o mamă imperfectă și am scris acest articol pentru cei care se simt copleşiţi atunci când citesc pe bloguri sau site-uri postări despre mame perfecte.Mame aplică toate teoriile de parenting, nu se enervează niciodată sau dacă o fac reuşesc să dea trei pumni într-o pernă şi să se întoarcă zen la copil.

Pentru cei care se simt vinovaţi că, la nervi, au spus sau au făcut ceva în care nu cred şi au senzaţia că şi-au traumatizat copilul pe viaţă. Pentru cei care se luptă zi de zi cu fantomele propriei copilării, dar reuşesc să se menţină, să redevină conştienţi şi să fie în fiecare zi versiune mai bună.

Şi nu în ultimul rând, pentru cei care mă consideră perfectă şi cred că eu nu o dau în bară niciodată. Ei bine, o dau. Chiar grav uneori. Atât de grav încât se întâmplă în zile mari, de sărbătoare, cu familia extinsă, reunită şi fericită.

Chiar în cele mai importante momente mă găsesc să fiu o mamă imperfectă

Prima zi de Paşte 2016. Tradiţional, la noi sărbătorile sunt un periplu între cele două familii, fiind unul din puţinele momente în care stăm tihniţi, fără presiunea prea mare a timpului. Aşa că, în dimineaţa cu pricina, plecăm noi toţi trei frumoşi, aranjaţi şi zâmbitori către prima oprire, casa bunicilor paterni.

Purtăm atât eu cât şi Ana cadourile de la Iepuraş. Cu ocazia înnoirii de Paşte, Ana a primit o minunăţie de rochiţă de prinţesă, creaţie Sipet de Sidef (am povetit aici de ele), unele dintre cele mai frumoase rochiţe pe care eu le-am văzut vreodată. Ana şi-a ales modelul de pe net, a pus-o pe lista Iepuraşului şi a avut şi norocul să o primească :-).

Greşeala no. 1. Din momentul în care am îmbrăcat-o cu ea, ştiind că mergem la curte, mi-a fost groază că o va strica sau Doamne-fereşte că o va rupe

Am încercat să nu dau foarte mare atenţie temerilor şi să o las să se bucure. A mers pe trotinetă, s-a jucat, ne-am pozat în iarbă, pe stradă, am râs, ne-am învârtit amândouă, ce mai, puteai scrie povestea „Perfecţiune pascală” dacă te uitai la noi. La un moment dat, am intrat cu toţii în curte şi am rugat-o să o dea jos, urmând să o îmbrace înapoi când plecam către tura a doua de vizite. Pentru că deja începuse să obosească, a refuzat şi a vrut să mai dea o tură pe stradă cu trotineta.

Greşeala no.2. Am lăsat-o singură

Din entuziasmul că, la viteză, rochiţa se umfla şi arăta chiar fabulos, copilul nu a mai observat tufele de trandafir ale vecinului, ieşite până pe trotuar şi a trecut pe lângă ele, lăsându-şi o bucată din minunea de rochiţă în spini. Ce a urmat a fost demn de „Drama pascală”.

Pentru mine, ruperea rochiţei a echivalat cu o tragedie naţională. Oricât îmi spuneam raţional că nu este un capăt de lume şi că totul în viaţă are o rezolvare, emoţional s-a pornit în mine o furtună de necontrolat. Am plâns, am ţipat, am acuzat, am spus vorbe grele şi nejustificate şi nu am vrut să o iert. Ştiam în fiecare moment că greşesc, chiar i-am spus că ştiu că îmi va părea foarte rău, dar că pur şi simplu nu pot trece peste în acel moment. Era atât de frumoasă, atât de perfectă în acea rochiţă, o rochiţă cum eu nu avusesem niciodată.

Fetiţa din mine fusese rănită rău. I se stricase jucăria cea nouă, iar acum controla cu furia ei femeia, mama, raţiunea.

Nu ştiu dacă vi se întâmplă să conştientizaţi cât este de greşit un comportament chiar în timp ce îl aveţi şi să nu vă puteţi opri, dar eu asta am simţit. Am realizat apoi, cugetând la cele întâmplate şi citind şi cartea lui Gaspar Gyorgy, „Copilul invizibil” că prima emoţie care se manifestă la mine în situaţii de criză este furia, explicabilă prin rememorarea anumitor episoade care mi-au marcat copilăria. Treptat, am reuşit să mă calmez, dar de liniştit de tot m-am liniştit abia seara. Cred că pot spune, fără exagerare, că nu m-am mai supărat atât de tare pe Ana niciodată până acum, deşi motivul probabil că a fost printre cele mai puţin relevante.

Ce am făcut când am putut să şi integrez faptul că am dat-o în bară?

Mi-am cerut iertare de la Ana. Mult şi repetat. Pentru că am acuzat-o că a rupt rochiţa special (!), pentru că nu am vut să o iert, pentru tot ceea ce i-am spus şi modul în care am reacţionat. I-am explicat detaliat ce am simţit şi de ce cred că m-am enervat aşa de tare. Am rugat-o să îmi spună cum s-a simţit ea în acele momente – când a simţit că s-a rupt rochia (clar i-a părut şi ei f rău, dar din fericire copiii nu pun atâta preţ pe lucrurile materiale), când a văzut cum am reacţionat, etc. Am asigurat-o că nu cred nimic din ceea ce i-am spus şi că am iertat-o chiar şi atunci când îi spuneam altceva.

Ne-am reconectat prin joc

Am lăsat-o să aleagă ea instinctiv şi ea a ales umorul de baie (folosirea de cuvinte „urâte”, gen caca, pipi, puse în propoziţii haioase) şi a făcut tot felul de poezii şi rime, provocându-mă şi pe mine şi râzând amândouă cu gura până la urechi. Am adormit îmbrăţişate, dar eu nu am prea putut dormi. M-am gândit mult la reacţia mea, mi-am analizat comportamentul, am trecut prin stări contradictorii, dar în final am ales să mă iert şi să văd ce pot face pe viitor în astfel de situaţii.

Deşi poate am ştirbit puţin din magia unei zile de sărbătoare cu acest incident, eu cred că la finalul zilei, fiecare a ieşit mai învăţat şi mai bun din această experienţă.

Nu te teme să fii o mamă imperfectă și nu te mai judeca așa aspru atunci când greșești!

Sigur, nu trebuie acum să vă culcaţi pe o ureche şi în primul rând trebuie să vă reparaţi greşeala faţă de copil! Nu veţi fi vulnerabili în faţa lui, ci din contră, îi veţi arăta partea umană a vieţii, faptul că toţi greşim, dar este important cum ne raportăm la greşeală. După ce trece furtuna, este bine să vă analizaţi, să vedeţi unde aţi greşit, să încercaţi să identificaţi de ce şi ce puteţi face mai bine cu următoarea ocazie.

Eu sper ca „munca” să nu fie în zadar şi să auziţi de la cel mai iubit glas „Te iert mami, tu eşti cea mai bună mamă din lume pentru mine chiar şi atunci când greşeşti”.

Citește și