Sunt două săptămâni și un pic deja de când ne-am reîntors din aventura italiană, dar ecourile ei nu prea s-au stins pentru mine. Cum ziceam, nu am rămas neapărat cu sechele, dar, și pe fondul întregii situații actuale, combinat cu ale mele – provocările de zi cu zi, incertitudine pe absolut toate planurile – am așa o stare de greu, de ceață, de apăsare. N-aș vrea să-i zic depresie, nu încă, sper cumva să îmi găsesc resorturile necesare și de data asta. Se zice că răspunsul corpului e întârziat și el păstrează amintirea evenimentului traumatic mult timp după ce acesta s-a produs. O fi, or fi și altele, cum ziceam.
Dincolo de tot ce am povestit, pentru că nu te întâlnești zilnic cu o asemenea situație, am folosit-o ca pe un prilej de a afla lucruri despre mine, care să îmi folosească să mă cunosc mai bine și să știu cum reacționez în situații limită sau, pur și simplu, să le trec acolo la contabilitate, că nu e musai musai ca din fiecare experiență să rămânem cu ceva, deși asta se întâmplă de regulă.
În primul rând, am constatat încă o dată că îmi păstrez sângele rece în situații limită
Deși mie mi se pare o reacție normală să îți păstrezi cumpătul și să vezi ce poți face în momentul ăla, am primit o grămadă de reacții de genul „Vai, cum ai rezistat, eu credeam că mor”. Nu mori, cum să mori, când ai un copil care depinde de tine alături și știi că ești singura persoană care poate face ceva. Imediat cum am aflat așa zisul verdict, am pus mâna pe telefon și am încercat să aflu lucruri, să pun roți în mișcare, să primesc ajutor. N-am rezolvat mare brânză, dar mi-am ținut mintea ocupată. Nu am plâns, nu m-am isterizat la modul nasol, n-am leșinat.
Mi-am adus aminte, fără să vreau, de o femeie pe care am cunoscut-o în Bulgaria, tot într-o situație de urgență medicală și am ajutat-o, care îmi povestea că atunci când băiețelul ei era în pericol de a i se amputa un deget, ea a leșinat în camera de gardă, de nu știau asistentele de cine să aibă grijă mai repede, de mamă sau de copil. Așa că nu, n-am făcut nicio nefăcută, din contră, zic eu că am acționat cât de calm și cu sânge rece am putut. Am pus copilul la adăpost, deși știam clar că nu e pericol, dar na, scriptele mă contraziceau, am dat telefoane, ba chiar am reușit să mă înțeleg în italiană cu cei de la linia verde, eu care nu știu boabă de italiană, teoretic.
Da și când mă apucă….văleleu
Reversul medaliei acestei descoperiri este că după ce trece pericolul, să te ții. Atunci mă apucă pe mine refularea, când lucrurile se oarecum așează și pot să vărs și eu paharul. Și ce mai vărs. Plâng, urlu, mă descarc pe toată lumea și după aia îmi revin. Ana sărăcuța, deși nu pe ea mă descărcam, aveam eu alți mușterii care mă suportau telefonic 🙂 nu prea a înțeles în aproape 13 ani că așa funcționează mumă-sa și a început să îmi țină niscaiva teorii de pozitivitate și cum trebuie să fiu eu tare pentru ea. I-am explicat și eu că sunt, dar am nevoie să dau și afară și după aia gata. Bine, n-a fost gata decât a doua zi, noroc că ea dormea și n-a știut cât am plâns sub pături.
Am învățat că am curajul și puterea să mă arăt vulnerabilă
Mă rog, nici asta nu-i vreo noutate, că doar scriu mai mereu despre lucrurile și frământările prin care trec. Doar că, uneori, mai ales în ultima vreme, am tendința să nu mai las chiar totul din mine la suprafață, pentru că am înțeles că nu toată lumea are cele mai bune intenții. În cazul ăsta, însă, am simțit nevoia de sprijin și am scris toată povestea prin care treceam pe Facebook. Și bine am făcut, pentru că nu știu cum aș fi trecut altfel prin toată experiența. M-au ajutat toate cuvintele de încurajare, toate mesajele care îmi ofereau ajutor, toate mâinile care s-au făcut pod pentru noi. Am reușit, cu ajutorul oamenilor de bine, să îmi recuperez lucrurile de la hotelul din Bergamo și să primim tot ce ne lipsea la hotelul în care eram izolate. Iar aici vine poate cea mai mare lecție a acestei experiențe.
Am aflat că umanitatea nu a murit
Că dincolo de etichetările care încearcă să ne împartă în responsabili și proști sau nebuni, există oameni dispuși să privească toate fațetele unei probleme, să vadă dincolo de suprafață, să se întrebe „dar dacă eram eu în situația asta?”, să își suflece mânecile și să ajute. Omenia, buna credință, empatia, toate lucrurile alea despre care unii cred că sunt utopice și fără rost există și fac minuni în situații limită. Dacă este ceva ce păstrez în inimă în urma acestei aventuri este suportul primit de la oameni care nici măcar nu mă cunoșteau personal și totuși au făcut tot ce au putut pentru mine, pentru noi. Și ajung aici și la ultima lecție a peripeției.
Am învățat să accept ajutorul
Deși nu a fost ușor, deși multora din cei care s-au oferit să mă ajute le-am spus că nu este nevoie, că stai, să vedem, să așteptăm, am avut puterea să accept ajutorul venit de la semeni. Și am învățat că nu e nicio rușine să spui când ți-e greu, dar, mai ales, să accepți atunci când oamenii reacționează. Mai am de lucru la asta, că de, am fost învățați să ne fie rușine, să nu deranjăm, să ne gândim întâi la ceilalți și apoi la noi, dar în situații limită suntem forțați să desfacem foaie cu foaie credințele astea și ne apropiem de ceea ce ar trebui să fim.
Probabil că mai sunt lecții din experiența Milano, poate pe unele le voi conștientiza pe parcurs, pe altele poate le-am integrat pe nesimțite, cert este că am ajuns să am puterea să văd dincolo de tot ce mi se întâmplă. Da, mă mai apucă revolta și alintul că „am obosit”, mai vreau să mai fie și ușor și lin, dar până la urmă accept că asta-i viața, ăștia-s ultimii mei aproape trei ani, mai mult pe jos decât pe sus, cu valuri și hopuri înalte, dar au fost și multe lucruri bune care au ieșit din toate astea și sigur vor mai veni și altele.
Citește și
De la un simplu city break la izolare forțată în Milano
Multă răbdare și mai puțin tutun. Experiența Covid-19
Să-ți pese de cei care te întreabă Ești bine?
Stop! Dacă eu nu am grijă de mine, cine o să aibă?
De la chemat salvarea la dans cu mătura prin casă
Dacă vă plac articolele mele, vă invit să dați like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu noutățile.
