Bună, ce faci, ai chef să vorbim? Cam așa a sunat mesajul către una din prietenele mele, într-una din zilele nu prea bune din ultima perioadă. Din motive pe care le știm cu toții – treburi cu care ne luăm, propriile noastre probleme, uităm pe moment și nu mai revenim, etc. prietena mea nu mi-a răspuns. Mi-am dat seama că nu a fost cu intenție, așa că în ziua următoare am pus în mesaj ce ar fi trebuit să scriu de la început – Iartă-mă că insist, voiam să îți spun că eu nu sunt prea bine și am nevoie de oameni în jurul meu. Dacă crezi că putem vorbi, poate să ne și vedem, m-ar ajuta mult.
Evident că răspunsul a venit de data aceasta mai repede. Prietena mea mi-a spus că este foarte bine că procedez așa, că cer ajutor când am nevoie și nu țin în mine supărările sau pur și simplu, în momente grele aleg să mă înconjor de oameni și îi caut pe cei dispuși pentru asta . Puțini sunt cei care pot să o facă. Cei mai mulți oameni se închid în ei, se izolează, se lasă pradă gândurilor, disperării și, într-un final, depresiei. Înainte, oamenii erau mai uniți, trăiau în comunități mici, se știa imediat când cineva are probleme. Acum, însă, abia mai reușim să facem față propriilor provocări, d-apăi să mai avem și grija altuia. De aceea, ne e greu să cerem ajutorul, credem că „fix eu îți mai lipsesc de pe cap”. Sau, și mai trist, considerăm că dacă unii oameni ne-au dezamăgit, nu mai putem avea încredere în nimeni.
Am trecut și eu prin etapa în care nu mi-am dorit interacțiunea cu oamenii. Oameni de la care nu mă așteptam s-au comportat ca și cum nu aș fi existat vreodată și asta a durut al naibii. Alții m-au judecat, deși nu aveau toate informațiile, iar alții pur și simplu au dispărut. E bulversant inițial, mai ales când nu e singura lovitură sau singurul lucru cu care să îți ocupi mintea.
Mi-am dat apoi seama că oamenii nu se termină cu cei care te resping
În afara lor, există mulți încă buni, încă săritori, încă deschiși, încă dornici să ajute cu ce pot. Am primit mesaje de la femei care au trecut sau trec prin experiențe similare cu ceea ce trăiesc eu. Unele au fost doar de încurajare, altele cu sfaturi, fiecare raportate la experiența proprie, altele cu exprimarea disponibilității de a ne vedea, de a vorbi. Au apărut oameni cu care nu am avut legături aproape deloc în trecut sau am avut raporturi strict profesionale și care mi-au oferit cel mai de preț ajutor în perioada asta. Alții, cunoscuți de curând, au fost mai aproape decât cei pe care îi consideram de nădejde și nu m-aș fi gândit că m-ar lăsa la greu. Sigur, am primit mâini de la prieteni vechi și dragi și acum sunt aproape sigură că vor rămâne acolo pentru mult timp. Am avut surprize de tot felul, dar destul de repede am învățat să le iau doar pe cele pozitive și să îmi conserv energia pe care aș irosi-o întrebându-mă retoric Cum poate X să spună asta sau Z să se comporte așa. Fiecare acționează și gândește ghidat de propriile suferințe, de propriile frici, de sistemul de valori cu care a crescut și e mai bine ca cine nu rezonează să stea deoparte. Pentru că întotdeauna se vor găsi alții care să umple locurile goale și dacă tu vrei, nu ești singur niciodată.
M-am întrebat și asta. Dacă nu cumva e mai bine singură, pentru că, până la urmă, unicul om pe care te poți baza ești tu și atât
Corect până la un punct. În situații dificile descoperi în tine puteri nebănuite și realizezi că poți atât de multe încât ești tentat să le iei pe toate în spinare și să mergi cu ele, fizic și emoțional până la capăt. Pe drum, însă, realizezi că cel mai bine te vindeci cu oameni alături.
Că Dumnezeu, Universul sau în cine vreți voi să credeți, trimite de fiecare dată soluțiile cele mai bune și de cele mai multe ori vorbește și acționează prin oameni. Că nu putem singuri, oricât am fi de răniți sau dezamăgiți și că doar mai multe brațe unite pot face un zid. Că nu trebuie să vorbești zilnic, să fii fizic prezent, să îți rupi din timpul și problemele tale ca să ajuți. Că e suficientă uneori o întrebare, un mesaj scurt de reamintire – sunt aici, un cuvânt bun, un comentariu. Că cine poate mai mult, va face mai mult și întotdeauna se va găsi măcar un om care să sune, să vină, să ajute. Că nu e nevoie să vorbești sau să ți se vorbească, uneori e suficient să taci și doar să simți, să știi. Că magia poate sta azi într-un mesaj dat în momentul cheie, mâine într-un borcan de zacuscă coaptă pe ceaun în curte, poimâine într-o mașină împrumutată fix în momentele de foc și poimâine doar într-un gând bun.
Și că, chiar dacă ai fost dezamăgit, mereu se va găsi măcar un om care să îți redea încrederea în umanitate.
Citește și
Tu cine ești dacă de mâine nu mai ești nimeni?
În fiecare zi învăț să mă bucur de viață și îmi dau seama cât de puțin trăim cu adevărat
Când nu mai știi pe cine să întrebi, întreabă-te pe tine!
Învățați-vă copiii că viața nu e un tablou perfect!
Suntem plăcuți doar când suntem fericiți?
De ce oamenii nu spun ce-i doare?
Dacă vă plac articolele mele, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutăţile.
Sursa foto – Freepik.com
