Da, uite, vin acasă. Acuma vin, sunt la Medgidia. Ai și tu ceva de mâncare? Poți să vii la gară? Da, e mare valiza, de data asta stau mai mult. Sunt în trenul București-Constanța. Fata de lângă mine, care nu cred să aibă mai mult de 18-19 ani, închide telefonul după o conversație telegrafică, mai degrabă informativă și unidirecțională. Apuc să văd cu coada ochiului că pe ecran scria Mama mea. Mă gândesc apoi de câte ori pe zi vorbesc eu cu mama. Și la vârsta ei vorbeam, deși stăteam cu mama în aceeași casă. Gândul îmi zboară fără să vreau la Ana. Oare cum va fi ea la 19 ani? Oare ce relație vom avea noi două? Oare o să știu de ea sau o să aflu frânturi în telefoane rare? Simt cum mi se pune un nod în gât.
Mi se pare că, de la un punct încolo, unii părinți își pierd copiii
Poate nu i-au avut niciodată cu adevărat, poate doar faptul că împărțeau un acoperiș îi lega într-un fel și odată dependența financiară ruptă, se rupe și relația pe care o au. Nu vreau să judec pe nimeni, dar mi se pare trist. Să nu știi dacă copilului tău îi e bine sau rău, dacă suferă din dragoste sau poate îl frământă ceva, dacă e fericit sau nu. Sigur, la orice vârstă copiii au nevoie de independență și cu cât cresc, cu atât independența se manifestă diferit. Totuși, discuția auzită de mine părea mai degrabă o prăpastie de comunicare decât o declarație de independență.
Când o să crești, mi-ar plăcea să știu de tine!
Nu vreau să-ți cunosc fiecare pas, dar îmi doresc să aflu dacă pașii te poartă unde îți dorești. Nu vreau să-ți aud glasul zilnic, dar mi-aș dori să îl aud și trist și vesel. Să te simt în el pe tine, cu tot ce te frământă. Nu pretind să-mi spui tot ce faci, dar aș vrea tare mult să știu dacă te pot ajuta. Nu vreau să fiu pisăloagă și băgăcioasă. Vreau doar să știi că brațele mele vor fi aici mereu și ușa casei noastre îți va fi mereu deschisă. La fel și inima mea.
Când o să crești și o să pleci, îți promit că n-o să las să se caște prăpastie între noi
O să construiesc poduri și punți, chiar de va fi să le ud cu lacrimi și să mă doară mâinile când le fac. Mai șubrede, mai puternice, o să repar la ele cât va trebui. Poate n-o să le calci mereu, dar eu o să le așez în continuare, mai trainice, mai vii. Iar tu, când vei avea nevoie, vei știi că spre noi ai poduri sigure. Că mereu o să te aștepte paste calde cu brânză pe masă și camera ta, cu plușurile cu ochi sclipitori, pe care m-ai rugat fierbinte acum, la 9 ani, să nu le dau niciodată, chiar dacă tu o să-mi ceri asta. O să venim să te luăm de oriunde ai nevoie și o să poți să stai cât vrei, cât simți.
Un singur lucru mi-aș dori. Să știm de tine, pentru că nu mi se pare lucru mai trist pe lume decât părinții și copiii care nu mai au lucruri să își spună.
Citește și
Aș vrea să stăm de mână toată viața
E așa de mișto să fii mamă de fată
De mână prin viață cu o fetiță mare
Mamă de copil școlar, mai greu decât cu un sugar
Dacă vă plac articolele mele, vă invit să dați like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu noutățile.
Sursa foto – Pexels.com
Prima condiție, ca să știi de ea atunci, e să îi spui de tine acum. Cât o interesează.
Iar atunci, care nu știm când va veni, poate fi mâine, să o asculți și să-i fii alături fără să o judeci. Să te simtă mereu de partea ei.
Ufff, da, stii cum vine comentariul asta azi, acum? La fix! Tocmai am trecut prin prima „”drama” asa zis competitionala. Copil blocat pe scena. Niciodata nu a patit-o, a patit-o acum, la primul concurs international, cand, dupa prima zi, era favorita la grupa ei, cu sanse reale la prima pozitie. Acum e unul din momentele alea si tare greu e cu practica, muuult mai greu decat cu teoria. Dar m cateva mantre in cap, puse pe repeat. Multumesc, Miruna!
M-a rascolit putin articolul tau. Eu cu mama nu m-am inteles niciodata (e un eufemism, eram ca doi diavoli tasmanieni una cu cealalta, de cand ma stiu), probabil ca tinea la mine, dar nu stia sa o arate, dimpotriva, tot ce facea imi trezea cele mai razboinice instince (si eu am fost un copil extrem de linistit si timid, sa-ti imaginezi ce tumult reusea maica-mea sa trezeasca in mine cu fiecare cuvant sau gest). Am stat semi-civilizate una cu alta doar din respect pentru tata (pe care eu il adoram si era un pedagog perfect mulat pentru nevoile mele), dupa ce a murit el, maica-mea m-a dat prompt afara din casa la 3 dimineata cu hainele de pe mine si atat. Am iertat-o de fiecare data cand imi mai facea inca o faza dar n-am reusit sa avem vreo relatie apropiata, a fost din ce in ce mai rau (pana la momentul in care era sa-mi omoare copilul, fara gluma), moment in care sufletul meu s-a inchis complet, n-am urat-o, doar era mama mea biologica, dar n-am mai suferit tare nici macar cand s-a dus (si acum, la 8 ani dupa, am sentimente ambivalente, sunt foarte suparata pe ea pentru ca ar fi putut fi inca in viata, dar nu m-a durut niciodata inima cum inca ma doare dupa tata dupa 25 de ani). E una din lectiile pe care le-am invatat fata de copiii mei, si eu si Emmy suntem firi destul de puternice si nu spun ca nu avem momente cand ne scoatem ochii si trebuie sa rasuflam amandoua adanc si sa numaram pana la 10. Dar tot noi ne impacam apoi si e cea mai buna prietena a mea, povestim ca doua surori, ne facem frumoase impreuna si radem pana ne doare burta. Cu Robert e alta relatie, intotdeauna vine mult mai natural relatia cu copilul de sex opus (uita-te cum se inteleg Ana cu tatal ei), cu el nu prea ma cert si ne adoram reciproc. Sper sa ramana si pe viitor amandoi dispusi sa-si impartaseasca gandurile cu mine, e un exercitiu lung sa asculti fara sa judeci cand copiii iti povestesc ceva (chiar daca uneori iti vine sa mergi la farmacie sa cauti un extraveral) si sa realizezi cand vor doar un umar sau o ureche sau cand au nevoie de ajutor si sfaturi cu adevarat, sa nu te bagi in viata lor mai mult decat au nevoie, dar sa pastrezi comunicarea complet deschisa… Cel mai greu dar si mai frumos lucru din parenting 🙂
Offfff, Simona, ce poveste, ce m-a rascoliit si pe mine doar citind. Si eu am avut si am o relatie destul de tumultoasa si ambivalenta cu mama, dar este singura care mi-a fost si imi este alaturi neconditionat, tata a ales o implicare de la distanta, o relatie mai mult de complezenta si doar cand are nevoie de ajutor. Ma doare in fiecare zi relatia cu el, dar am ajuns sa ma obisnuiesc si sa o iau ca atare. Iar cu mama, ma cert, ma impac, fix ca si cu Ana, dar ne iubim mult 🙂
Te imbratisez!