Nu știm să cerem ajutor. De rușine, de frica judecății, pentru că așa am fost învățați. Eu am cerut ajutor și am realizat ce puteri nebănuite zac în mine. Cât de multe lucruri știu să fac. Cât valorez. Cât curaj am. Mi-am reamintit. Am dat la o parte frica, dezamăgirea, comparațiile cu ceilalți – „X cum a reușit, are două creiere, 10 mâini? Nu, atunci înseamnă că mie îmi lipsește ceva”.
Am aruncat o privire în interior. Cresc un copil. Nu doar îl hrănesc și îl îngrijesc. Îl ascult, îl alin, îl îndrum, îi explic de zeci de ori același lucru, îl țin încă în brațe când plânge, îi sunt șofer câteva ore bune pe zi și străbat orașul de la un capăt la altul la ore de vârf, de mă întreb eu cum de mai sunt un om normal, îl susțin financiar și sufletește până la ultima fărâmă. Și dacă mă opream aici probabil că ar fi fost suficient.
Dar, de peste patru ani, experimentez munca pe cont propriu. Am fost designer florist, am făcut evenimente de tot felul, zeci de ateliere pentru copii, am livrat sute de buchete în timp record, am numărat multe nopți nedormite, multe scări urcate cu flori și găleți în brațe, până mi-a cedat spatele, mii de ore de muncă. Sprijinită de familie și atât. În paralel, am fost om de comunicare, pentru că meseria de bază nu se uită. Am experimentat lucrul în companii mici și foarte mici, munca de unul singur, fără o ditamai agenția în spate, fără plasă de salvare. De o vreme sunt blogger și în fața mea se deschide o lume nouă. Oameni minunați, alături de care meșteresc proiecte frumoase, persoane care îmi scriu și îmi spun cât se regăsesc în poveștile mele și cât le ajută. Companii care își doresc să scriu despre produsele lor.
Mi-am arătat că pot. Am muncit pe brânci, am realizat ce credeam că este imposibil, am construit, m-am oprit, am luat-o de la capăt. La un moment dat am obosit. De prea mult pe prea puțin. De grija zilei de mâine. De renunțări . De frustrare. De frica că la un moment dat s-ar putea să devină o problemă să-i asigur cele necesare copilului meu. Și am strigat după ajutor, pentru că mi-am propus să experimentez asta în 2017. Să cer, să spun când nu mai pot, să primesc mâna întinsă. Am zis ce mă doare pe Facebook, că doar unde ne strigăm toți toate cele?
Am primit înapoi un șuvoi de energie bună, de încurajări, de cuvinte frumoase. Am primit și mesaje și câteva propuneri, unele potrivite cu mine, altele nu, unele realizabile, altele probabil nu. Am primit și o introspecție. Brusc mi s-a revelat ce simt că mai pot să fac și ce nu. Ce sunt dispusă să mai încerc și unde consider că ar trebui trasă linie. E clar că trebuie să stau, să analizez și să decid. E bilanțul meu de început de an, cine zice că doar luna decembrie se califică pentru asta? Sunt sigură că va ieși bine. Pentru că mi-am reamintit câte fac, câte știu și câte pot. Încetișor încep să îmi reamintesc și cine sunt și tare bine e.
M-am oprit puțin din a mă judeca. Că puteam mai bine, mai repede, mai sclipitor. Că nu am făcut cât trebuia, când trebuia, cu măsura cu care trebuia.
Din când în când ai nevoie să știi că nu ești singur. Că cineva te întreabă cu ce te poate ajuta. Că altcineva îți amintește că ești o mamă grozavă, că scrii bine sau că faci o supă delicioasă. Poate ți se oferă și o oportunitate. Sau doar ți se amintește că în tine stau toate răspunsurile din lume.
Uneori, trebuie doar să întrebi sau să ceri și brusc te vei simți mai bine!
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Sursa foto – Pexels
Toți sunt uimiți când eu spun: te rog, mă ajuți… Eu cer pentru că nu mai pot, ei sunt uimiți pentru că nu se mărturisește neputința în era superoamenilor care suntem… fiecare…
Ei, na, sunt om, nu am pe super înainte…
Așa că voi avea impertinența de a-mi purta costumul de uman printre toți cei care au costume de atotputernici. Dacă tot sunt atotputernici, ce mai contează o mână de ajutor pt o furnică, nu? 🙂 🙂 🙂
Frumos spus, multumesc pentru impartasire!