Jumătatea mea sau varianta extremă jumătatea mea mai bună sunt expresii pe care le auzim peste tot în jurul nostru. Le citim pe Facebook în declarații mai mult sau mai puțin siropoase, le-am rostit toți la un moment dat și probabil o s-o mai facem. În mintea mea s-a produs un declic în urmă cu ceva vreme, când cineva, una din persoanele care mi-au administrat dușuri reci de trezire în perioada post separare,m-a întrebat Care-i faza asta cu jumătatea, te simți cumva jumate de om și ai nevoie de cineva să fii întreg?
Pe moment m-am enervat. Mi se dărâmau toate credințele pe care îmi construisem viața, poveștile, o parte din identitate. Cum adică să n-ai nevoie de o jumătate alături de care să împarți bucuriile, să îți alini tristețile, cineva care să te completeze, care să te știe cu bune și cu rele, să te accepte, să te mai certe că ești cicălitoare, să-l mai cerți că n-a dus șosetele, dar pe care să îl știi acolo. Na, știm cu toții la ce mă refer. Ceva îmi dădea cu virgulă, dar am lăsat-o așa. Mintea mea era pe modul supraviețuire și tot ce nu puteam auzi și procesa băgam în cutia de tip Scarlett O’ Hara – O să mă gândesc la asta mâine.
Frumusețea e că nu m-am mai gândit, doar am făcut. Am pus puțin în așteptare treaba cu jumătatea și am început să mă caut pe mine. Nu zic să mă regăsesc, că nu cred că m-am știut vreodată. Și cu fiecare conștientizare, cu fiecare aha, cu fiecare reparație, mai mică sau mai mare, cu fiecare scrâșnet de ciudă că la unele lucruri încă nu pot să ajung, sunt prea adânci și prea grele, a început să se clarifice și treaba cu jumătatea. Am realizat că una din greșelile pe care le fac oamenii în cuplu este că fuzionează cu celălalt până la pierderea identității. Mai ales dacă există compatibilitate și iubire, tendința de a „trage” din jumătatea celuilalt ca să acoperi ce lipsește sau crezi tu că lipsește la tine e atât de mare, încât, la un moment dat, jumătățile chiar devin un întreg, dar nu unul sănătos, ci unul dependent, în care dacă se strică o rotiță dintr-o jumătate, se clatină tot angrenajul. Și ajungi să depinzi de gesturile celuilalt, de semnele lui de viață, de ajutorul lui, ajungi să îți creezi așteptări, din care se nasc frustrări, pentru că niciodată nu vor fi perfect îndeplinite, ajunge fiecare să se piardă pe sine și tot ce cândva a legat, într-un final destramă. Tot descoperind una alta, am început să înțeleg unde „bătea” interlocutoarea mea din povestea de mai sus.
Într-adevăr, nu ai nevoie de o jumătate, dacă tu ești întregul
Dacă te cunoști, dacă te accepți și te iubești, dacă știi că orice s-ar întâmpla, tu vei fi acolo pentru tine, nu mai ai nevoie de o jumătate din care să tragi ce lipsește sau ce crezi că lipsește la tine. Ai nevoie doar de un om alături de care să împarți bucurii, să alini tristeți, să îl cerți un pic că nu duce șosetele și el să replice că ești cicălitoare, să faceți planuri, să râdeți mult și cu poftă. Să puteți trece de la discuții „fierbinți” la cele legate de teme și copii. Să știi că e acolo, să știe că ești acolo, dar niciunul să nu uite că el însuși este farul. El dă direcția și doar el știe care e cea bună. Că nu este nevoie de nimeni care să îl întregească pe celălalt, pentru că fiecare este deja întreg, ci doar de cineva care să vadă și să amplifice strălucirea celuilalt.
Credit foto – Olishka Photoraphy
Citește și
Cel mai greu de scris articol. Despre separare și divorț
Acoperă golul lăsat de alții cu plin de tine
Fiecare om e cel mai aspru judecător al lui însuși
În fiecare zi învăț să mă bucur de viață și îmi dau seama cât de puțin trăim cu adevărat
Când nu mai știi pe cine să întrebi, întreabă-te pe tine!
Învățați-vă copiii că viața nu e un tablou perfect!
Suntem plăcuți doar când suntem fericiți?
De ce oamenii nu spun ce-i doare?
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutăţile.
