Luna aceasta se împlinesc patru ani de la unul din cele mai dureroase momente ale vieții noastre, când bebelușul care ar fi trebuit să fie frățiorul sau surioara Anei s-a oprit să mai crească și a plecat înapoi printre stele. Ceea ce m-a ajutat să mă raportez altfel la acest moment și mi-a dovedit încă o dată că nimic în viață nu este întâmplător, a fost experiența avută timp de peste un an, ca voluntar în cadrul Organizației E.M.M.A.
O știam pe Bianca Brad mai mult din vedere și din poveștile bunicii mele, care i-a fost profesoară. Felul în care ea a ales să își transforme suferința prilejuită de pierderea fetiței sale nenăscute, în ajutor pentru cei aflați în situații similare, m-a inspirat și m-a determinat să mă alătur organizației.
Am descoperit acolo oameni minunați, am ajutat în cadrul campaniilor desfășurate de ei, am înțeles și am învățat cum să te raportezi unei pierderi și cum să le ceri celor apropiați să o facă. Chiar dacă nu am participat efectiv la sesiuni de suport, tot ceea ce am văzut și am experimentat acolo m-a ajutat să gestionez evenimentul nefericit de care am avut parte câteva luni mai târziu.
Și tocmai pentru că pe mine m-a ajutat și pentru că Bianca este pentru mine una din cele mai puternice, dar în același timp fermecătoare femei pe care le cunosc, am luat-o puțin la întrebări, în speranța că răspunsurile ei vor ajuta și alți oameni care au trecut printr-o pierdere sau vor să știe cum să se comporte cu cei care suferă astfel de traume.
Ești unul din oamenii care au reușit să dea un sens suferinței. În urma pierderii fetiței tale Emma-Nicole, ai decis să ajuți părinții care trec prin pierderea unui copil și ai înființat Organizația E.M.M.A. Cum ai pornit? Cât te-ai afundat în suferință înainte să creezi organizația și cum ți-a venit ideea?
Dragă Ioana, înainte de toate, vreau să-ți mulțumesc pentru surpriza frumoasă pe care mi-ai făcut-o, invitându-mă să scriu pentru blog-ul tău. Este binevenită orice ocazie de a informa lumea despre existența unui loc în care părinții îndoliați pot găsi alinare și apreciez mult sprijinul tău în acest sens.
Durerea cruntă cauzată de pierderea Emmei mele, m-a împins să caut răspunsuri legate nu doar de cauze ci și de stările bulversante prin care treceam și pe care voiam să le înțeleg pentru a le putea gestiona mai bine.
Nici apropiații meu nu au știut să gestioneze situația, motiv pentru care m-am simțit foarte singură și neînțeleasă, ceea ce mi-a adâncit durerea.
Căutând informațiile în care îmi pusesem speranța că mă vor ajuta, am constatat că, exceptând un articol de pe desprecopii.ro, nu există nimic pe aceasta temă, în limba română, nici în librării, nici în mediul virtual. Dar ABSOLUT NIMIC!
Stăpânind bine limba engleză și limba germană, am intrat atunci pe situri străine, unde am găsit o sumedenie de articole și, în plus, mi-am comandat cărți scrise fie de mame care au suferit o pierdere asemănătoare, fie de specialiști.
Acele cărți au fost colacul meu de salvare din prima etapă de doliu, deoarece m-am regăsit în trăirile mamelor și m-au ajutat foarte mult să înțeleg că tot ce simt și gândesc este normal.
În plus, deși la început mi-era imposibil să accept, din mărturiile acelor mame am înțeles că, la un moment dat, voi putea să mă bucur iar de viață. Și așa a fost, doar că a durat ani până am reușit.
Durerea sufletească a fost atât de mare încât mi-am spus că nicio mama nu ar trebui să treacă prin așa ceva singură ori, citind acele cărți, am realizat că ar fi tare bine dacă ar exista măcar o carte pe acea temă și în limba română, care să vină în întâmpinarea mamelor îndoliate din România, care nu au acces la internet sau nu cunosc limbi străine.
Ca să fie o carte mai complexă, m-am gândit să adun în ea și mărturiile altor mame, dar pentru asta însemna să ies în public, lucru care m-a ținut pe loc, pentru că nu știam dacă e bine să fac asta. Mi-era teamă de reacția oamenilor. În final, însă, dorința de a ajuta a fost mai puternică decât teama și așa am hotărât să îmi scriu povestea, urmând să o fac publică la un moment dat.
Mi-a luat o lună să-mi scriu povestea
Scriam trei rânduri, plângeam o oră, făceam pauză, pentru că plânsul mă epuiza, dar când îmi reveneam, o luam de la capăt.
Pe Emma am pierdut-o după 9 luni de sarcină, iar la 9 luni de la pierderea ei, mi-am făcut publică povestea.
Ce a urmat a depășit orice imaginație. După ce am apărut la emisiunea moderată de Radu Moraru, în trei zile am primit peste 1500 de mesaje, mesaje datorită cărora, fără să am habar ce presupune un ONG, am ajuns să înființez Organizația E.M.M.A. pentru că, citindu-le și aflând situația dezastruoasă din majoritatea maternităților din România, am realizat că e nevoie de mai mult decât de o carte.
Din păcate, din cauza volumului mare de muncă, nu am mai apucat să mai scriu cartea, dar nici nu am abandonat ideea.
Cum se susține Organizația E.M.M.A, cum funcționează?
Toată activitatea se bazează pe voluntariat iar fondurile provin din donații. La început, datorită mediatizării făcute, pentru că era un subiect tabu, donațiile au fost mai multe. Acum însă, când mass-media nu mai este interesată decât rar și puțin de această temă, de altfel extrem de actuală, nici oamenii nu mai donează decât foarte rar…și asta doare.
În perioada campaniei 2%, cresc șansele de a capta atenția societății, dar recunosc că am cam obosit să tot cer. Mi-aș dori ca donațiile să vină, fără a depune un efort constant. La câți părinți îndoliați sunt, nici nu ar fi nevoie de sume mari, dacă toți ar dona o sumă modică în ziua aniversară a copilului lor din Ceruri, în onoarea sa, lucrurile ar sta altfel. Din păcate însă, în Romania ideea de donație nu e o normalitate, cum este, de exemplu în America unde, la un muzeu să zicem, este o cutie de donații, în care vizitatorii lasa o sumă de bani.
Care sunt cele mai importante proiecte/evenimente E.M.M.A și cum „cuantifici” impactul pe care îl are organizația în rândul părinților de îngeri?
Avem 2 evenimente de comemorare pe an, despre care se poate spune că sunt cele mai mari evenimente de acest gen din lume!
În luna iunie celebrăm „Ziua Părinților de Îngeri”, când în mai multe orașe, în aceeași zi, la aceeași oră, înălțăm la cer baloane colorate, pe care sunt scrise numele copiilor care nu mai sunt. Numai în București înălțăm 1000 de baloane. Anul acesta am ajuns la a 8a ediție, desfășurată simultan în 20 de orașe.
Pe 15 octombrie celebrăm „Ziua internațională a comemorării bebelușilor și a copiilor”, eveniment ce se desfășoară în Statele Unite, Canada, Australia, Japonia, dar și în câteva țări europene.
În această zi, la ora 19.00 (ora locală din fiecare țară) se aprind lumânări în memoria copiilor plecați prea curând dintre noi. Lumânările sunt lăsate să ardă timp de o oră creând astfel, datorită diferenței de fus orar, un „Val de Lumină” care face înconjurul globului și durează 24 de ore. Când am descoperit acest eveniment, mi-a plăcut atât de mult ideea încât mi-am spus că trebuie neapărat să facem și noi asta.
Și uite așa, în România, evenimentul a ajuns la cea de a șasea ediție și s-a desfășurat simultan în 18 orașe în care, la ora 19.00 s-au aprins sute de lumânări în memoria copilașilor plecați prea curând dintre noi.
În București au fost aprinse 1000 de candele, fiecare dintre ele purtând numele unui copil care nu mai este.
Am realizat si câteva filmulete care redau imagini pline de emotie de la aceste evenimente, ca de exemplu, acesta sau acesta.
Prin intermediul acestor evenimente de comemorare și prin paginaE.M.M.A. de pe Facebook ne dorim să determinăm creşterea solidarităţii umane și să sensibilizăm societatea vizavi de astfel de drame, oferind alinare părinților îndoliați, dar și să atragem atenția asupra ratei ridicate a mortalității infantile din România.
Știu că E.M.M.A desfășoară și o acțiune caritabila, care nu vizează doar părinții de îngeri. Povestește-ne puțin despre asta.
Este vorba de acțiunea „Un Gest din Suflet”, inspirată de 2 inițiative care au luat naștere în America: „Christmas in a shoe box” și „Un act de bunătate”. Prin intermediul ei, în memoria copilului pierdut, părinții îndoliați oferă cadouri unor copii defavorizați. Pe lângă cadouri, din banii strânși de la cei care participă (direct sau indirect), de fiecare dată ducem și alimente și alte lucruri necesare celor pe care îi vizitam. Dar nu atât despre cadouri este vorba, cât despre emoția pe care o simțim atunci când citim bucuria în ochiic opiilor. Astea sunt momente în care vorba care spune “Dăruind, primești”, capătă sens cu adevărat.
Tu înțelegi bine ce spun, ca doar ai participat și tu și, mai nou, te-ai ocupat de organizarea unei acțiuni umanitare mai ampla și te admir și te felicit pentru asta, fiindcă știu că nu e ușor.
Există oameni care nu pot înțelege modul acesta de suport moral și te acuză că nu ai trecut peste suferință și, mai mult, că ai încercat să îți faci publicitate pe spatele unui eveniment nefericit din viața ta. Cum le răspunzi tuturor celor care lansează astfel de acuzații la adresa ta?
Din păcate există și oameni care gândesc așa. La început m-a durut rău și m-a revoltat. Nu înțelegeam cum poate cineva să creadă că m-aș folosi de moartea fetiței mele pentru a-mi face reclamă! În timp am înțeles că nu are rost să mă consum și că cel mai bun lucru este să-mi văd de drum, lăsând timpul și faptele să demonstreze că s-au înșelat.
Am muncit foarte mult în cei 8 ani, de când am înființat E.M.M.A., iar faptul că am dat un sens pierderii mele, m-a ajutat foarte mult să-mi regăsesc echilibrul.
Faptul că încă vorbesc despre durerea pierderii vine din dorința de a oferi sprijin emoțional părinților îndoliați și pentru a sensibiliza societatea, nu pentru că am rămas blocată în durere. Din fericire, eu am reușit să transform durerea în ceva constructiv și, prin ceea ce fac, sper să fiu un exemplu pentru alte mame, acela că dacă eu am supraviețuit și, mai mult decât atât, am învățat să mă bucur iar de viață, chiar mai mult decât înainte, o vor face și ele.
Din păcate, oricât de mult încerc să fac oamenii să înțeleagă acest lucru, tot se mai întâmplă să mă trezesc cu diverse comentarii de genul că sunt deja „plictisitoare”, că mă „tângui” mereu și să fiu sfătuită „să merg mai departe”.
Adevărul este că numai cine trece prin așa ceva poate înțelege cu adevărat ce simți.
Știu că ai o relație specială cu băiețelul tău, Luca. Cum se raportează el la activitatea ta din cadrul E.M.M.A? Știe ce faci și mai ales de ce faci aceste lucruri? Ce părere are?
Luca știe ce fac, dar doar în mare, deoarece l-am protejat și îl protejez foarte mult, vizavi de activitatea mea pentru E.M.M.A.,în sensul că, în preajma lui, mi-am cenzurat durerea și lacrimile cauzate de pierderea mea dar și a celorlalți părinti, ale căror povești triste nu au cum să nu te impresioneze.
Noi toți te-am cunoscut datorită rolurilor tale în filme și aparițiilor de la TV. Mai urmezi și drumul carierei artistice sau te-ai dedicat sută la sută Organizației E.M.M.A?
Îmi este foarte dor de platourile de filmare și vreau să cred că o sa mai fiu implicată în diverse proiecte artistice, cu condiția să fie de calitate!.
Calitatea scăzuta a producțiilor din ultimii ani, este motivul principal care m-a făcut să stau departe de show-biz.
Deși îmi doresc mult să revin pe ecrane, refuz să apar la televizor doar de dragul de a apărea. În rest….potențial am, puțin noroc îmi mai trebuie! 😉
Dacă ar fi să adresezi un singur sfat unor părinți de îngeri care nu știu încă să gestioneze ceea ce simt și cum să facă față pierderii unui copil, care ar fi acela?
Sincer, mi-e greu să dau un singur sfat, pentru că sunt în stare să vorbesc ore întregi despre asta
Fiecare suferă în felul său, procesul vindecării diferind de la om, la om. Nu sunt psiholog, dar propria-mi experiență, la care se adaugă cei 8 ani de comunicare cu foarte, foarte mulți părinți îndoliați, mă încurajează să recomand exteriorizarea durerii – lucru esențial pentru binele celui îndoliat.
Nu contează că este prin plâns, verbal, în scris, prin sport sau activități artistice, atât timp cât are loc acel proces de eliberare. Altfel, există riscul de a somatiza durerea, ceea ce, în timp, afectează sănătatea.
Pentru că sunt multe de spus, sugerez celor interesați, sa intre pe situl Organizației Emma, unde există foarte multe articole utile. De acolo, se poate intra si pe forum, unde mamele interacționează „vorbind aceeași limbă”, ceea ce, asa cum au spus mai multe dintre ele, are un efect terapeutic nesperat.
Le doresc tuturor celor care suferă o asemenea pierdere, puterea de a accepta ceea ce nu pot schimba, curajul de a schimba ceea ce le stă în putere și înțelepciunea de a face diferența intre ele.
Iar tie, draga mea, inspirație și succes în tot ce faci și multă sănătate, că-i mai bună decât toate! 😉 Doamne ajută!
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutăţile.