Astăzi am făcut ceva ce era demult pe lista cu lucruri propuse, dar niciodată până acum „nu s-a legat”. Intenţionam să donez sânge, dar fie era o perioadă nepotrivită, fie avusesem o intervenţie recentă la stomatolog, fie nu găseam timpul necesar. Aseară am văzut un anunţ făcut de o prietenă pe Facebook, în care cerea ajutorul pentru o pacientă internată la oncologie, la care se referea ca la o mamă sau bunică. M-am gândit imediat la mama, la Buni a mea, la perioada cât am stat cu ea prin spitale anul trecut şi eram siguri că o vom pierde, m-am gândit la toţi ai mei dragi, la mine. M-am gândit cum e să îţi atârne viaţa de un fir de aţă, de câţiva litri de sânge, de 1 oră din timpul cuiva. Mi-am luat copilul de mână, că aşa suntem noi, lipite peste tot, de voie de nevoie şi am plecat către Centrul de Hematologie din sectorul 1. Mi-am amintit cum mergeam eu însămi cu mama să doneze sânge. Eram mai mare ca Ana, dar nu înțelegeam exact de ce face asta, mă bucuram că după mergem la alimentara din colţul spitalului şi mama cumpăra pâine caldă şi parizer şi mâncăm amândouă. Ea să pună sângele la loc, cum se spune, eu doar de poftă.
E ok la Centru, sunt persoane amabile şi zâmbitoare şi lucrurile merg unse, cu bon de ordine, în linişte şi civilizaţie. Am completat un formular, am aşteptat apoi în faţa unui cabinet, unde o doctoriţă foarte drăguţă mi-a mai pus un set de întrebări şi m-a trimis să fac testul de sânge. Acolo, o doamnă în vârstă m-a dojenit că de ce am luat copilul după mine, nu ştiu că sângele generează emoţii (?). Am vrut să o întreb dacă ştie că pentru o viaţă sănătoasă se recomandă trăirea, identificarea şi acceptarea a minimum 5 emoţii pe zi, dar am renunţat. Era bine intenţionată, atât ştia ea. După proba de sânge pe lamelă, ne-am întors la doamna doctor cea drăguţă, care a plăcut-o la nebunie pe Ana şi care mi-a dat undă verde pentru donare. Mi-a spus doar că fiind înaltă şi având hemoglobina la limita minimă acceptată pentru donare, s-ar putea să ameţesc când mă ridic şi dacă se întâmplă aşa, să stau întinsă până îmi revin. Nu a fost cazul, m-am simţit excelent, aptă şi pentru condus.
Am ajuns în faţa cabinetului de recoltare şi acolo a fost primul şi singurul moment nevralgic al zilei. Ana, care până atunci avusese o răbdare dumnezeiască şi stătuse liniştită lângă mine vreo oră şi jumătate, extrem de interesată de tot ceea ce se întâmpla, nu a avut voie să intre cu mine la recoltare. Nu am avut cu cine negocia, doctorul responsabil era intransigent şi foarte ferm, ceea ce a adus lacrimi în ochii ei albaştri. Nu a protestat, nu a făcut scandal, doar au început să îi curgă lacrimi șiroaie . Am rugat-o să fie înţelegătoare, să mă ajute în continuare aşa cum o făcuse până atunci şi să încerce să îl înţeleagă pe domnul doctor, astea sunt regulile şi dânsul trebuie să le respecte. Noroc că m-am aşezat pe primul scaun şi de fiecare dată când se deschidea uşa îi făceam cu mâna şi o asiguram că sunt bine. După ce am terminat, odată cu mine a ieşit o doamnă doctor cu multe pungi pline cu sânge şi, auzindu-mă cum îi explicam Anei procedeul prin care trecusem, a luat-o cu ea să îi arate unde şi cum este procesat sângele şi ce se obţine din el. A ieşit de acolo fascinată şi mi-a povestit cum dintr-o pungă de sânge se obţin trei produse distincte.
Cât am stat pe scaun m-am gândit dacă între donatori şi cei care primesc sânge se crează vreo legătură, dacă omul care primeşte ştie măcar că i s-a transfuzat sânge, dacă mai are puterea să se gândească la asta şi să îşi imagineze cum arată cel al cărui sânge se contopeşte cu al lui. Eu m-am gândit la toţi cei aflaţi pe un pat de spital şi mi-am dorit cu ardoare ca sângele meu şi al vecinilor mei de scaun să îi ajute să se vindece. În timpul recoltării, care durează cam 5-10 minute până se adună cantitatea de 450 ml, o asistentă mi-a dat să strâng în mână, cu mişcări lente, o minge mică, roşie, în formă de inimă, pe care scria „Sunt un erou. Am donat sânge”. Eu nu m-am simţit erou, ci doar un om normal, care a putut face un bine unui alt om aflat în nevoie. Un om care a reuşit să depăşească comoditatea şi limitele autoimpuse şi să îşi rupă 2 ore şi ceva din timpul său ca să se gândească şi la altcineva decât la propria persoană. Asta nu mă face un erou, ci doar un om într-o lume un pic mai normală.
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutăţile.
