Ziua în care mi-am dat voie să fiu cum sunt

Hai, încă un pic, azi am voie. Apăs intuitiv, cu ochii închiși, pe snooze. 6.20 e o oră indecentă pentru o zi aniversară, mai ales când adormisem pe la 1.00, prinsă de mesaje, telefoane, oameni dragi care au vrut care mai de care să fie primul. Ațipesc cu gândul la ziua frumoasă care mă așteaptă. Nu am neapărat planuri mărețe. Am învățat în 40 de ani de viață că uneori e mai bine să lași lucrurile să te surprindă. Nu mă așteptam totuși ca prima surpriză să vină din partea mea.

După încă vreo trei trânte cu alarma, mă ridic în sfârșit din pat. Îmi fac ritualurile mele de dimineața, scurtate, că trebuia și copilul trezit pentru școala online, îmi fac o cafea și ies pe balcon. Afară plouă mărunt, e frig și întunecat. Vântul tăios face să pară mai degrabă noiembrie. Trag aer în piept și mă chinui să mă simt bine. Gândul îmi fuge iarăși la cum aș fi putut fi, la ce am „pierdut”, la cum mă găsește schimbarea de prefix. Pentru moment, mi-e greu să văd jumătatea plină a paharului și lacrimile îmi năpădesc obrajii. Mintea urlă E ziua ta, ar trebui să te simți bine, ce naiba faci? Și mai împlinești și 40 de ani, halal maturitate. Obișnuită să mă „cert” singură, deja pornisem avalanșa de gânduri.

Deodată, simt cum două mânuțe mici mă cuprind de după mijloc și mă strâng tare. Ana se strecurase tiptil pe la spatele meu. E în regulă, mama, poți să plângi, ai voie, te înțeleg.

O iau în brațe și îmi plâng toate lacrimile

Avusesem două săptămâni încărcate și probabil nu apucasem să fac asta, iar emoțiile se pare că nu țin cont de data din calendar. Și dacă e ziua mea, ce? Mi-am câștigat libertatea și dreptul, eu cu mine, să fiu cum sunt, să plâng sau să râd când îmi vine. Și plâng. Și mă simt tristă și confuză și pierdută. Și stau așa, în sentimentele astea și le accept. Hohotul se liniștește, parcă nici vântul nu mai bate așa de tare. Copila pleacă la școala din camera ei, nu înainte să mă reasigure că e ok să fiu tristă, chiar dacă e ziua mea și că o să văd eu că mai încolo o să fie bine.

Și a fost. Am coborât cu Ana la mașină, pe care am găsit-o plină de baloane. Habar nu aveam de surpriza asta și m-a mirat cât de bine a pus-o la cale. A început telefonul să sune, mesajele să curgă, iar la un moment dat, câteva raze timide de soare și-au făcut apariția pe cer. Exact ca în viața mea. Și atunci am putut să văd și toate realizările și toată creșterea și tot ce a adus bun fiecare experiență.

Mi-am amintit câtă confuzie era în mine în urmă cu un an, câtă nesiguranță, câtă durere. Am revăzut, frame cu frame, fiecare moment greu care a urmat divorțului efectiv, deși credeam că acolo se va opri totul. Fiecare dezamăgire, fiecare clipă de disperare, fiecare atac de panică sau moment de confuzie din starea de urgență, fiecare margine de prăpastie pe care m-am simțit. Apoi mi-am văzut lecțiile, bucuriile, conștientizările, satisfacțiile de după fiecare moment de aha, ridicarea de după fiecare cădere. Am realizat cât m-am transformat.

Atât de mult încât să îmi dau voie să fiu cum simt de ziua mea. Chiar și tristă și, mai târziu în zi, nervoasă

Și odată ce le-am dat voie să fie, stările astea au pălit ușor și au lăsat locul liniștii și calmului. Am avut o zi cu de toate. Ploaie și frig, urmate de soare și 28 de grade. Lacrimi și tristețe, urmate de râsete și bucurie. Am primit telefoane de la mulți oameni dragi, alții au ales să scrie pe Facebook sau poate au uitat, ceea ce e ok, și eu o pățesc. Mi-am avut alături aproape toți oamenii dragi,iar cei care nu au fost fizic, știu sigur că au fost cu inima și gândul. Mi-am mai depășit o limită, aceea a acceptării și consensului social și am ales să îmi asum că sunt într-o relație, nu prin vreo declarație sau dezvăluire, ci doar lăsând lucrurile să se întâmple și să curgă normal, fără să îmi pese de ce zic alții, ci de ce simt eu.

Mi-am întâmpinat aniversarea de 40 de ani exact așa cum am simțit

Fără presiunea de a fi într-un anumit fel. Fără așteptări și fără prea multe planuri. Cu un pic de regrete și tristețe asumată și acceptată. Cu blândețe față de mine și recunoaștere față de tot progresul făcut în ultimul timp. Cu acceptare și liniște. Aș putea spune că așa arată maturitate, dar cred că mai degrabă e rezultatul lucrului cu sine decât al vârstei. Știu oameni de 40 de ani și peste, care se luptă în continuare cu ei înșiși și cu lumea, într-o luptă pe care o cunosc prea bine și pe care simt, cu fiecare zi care trece, că o port mai ușor și cu mai multă împăcare.

Nu știu exact cum mă simt azi, la 40 de ani și o zi 🙂 și nici nu mă mai gândesc la asta

Știu doar că sunt împăcată cu mine și felul în care sunt acum. Că știu ce vreau cam pe toate planurile. Cu pornirea e mai greu, dar îmi dau timp și răbdare. Da, dacă e ceva ce am învățat este să am răbdare cu mine și să fiu blândă. Să știu că fac tot ce pot cu ce resurse am în acel moment și că, indiferent ce va fi, totul se va rezolva la un moment dat. Nu mai am dorințe și nici așteptări. Totuși, îndrăznesc să îi cer anului în care am intrat să fie un pic mai blând și să lase să se așeze toate transformările pe care le-au adus furtunile prin care am trecut.

Privind în urmă, realizez că la 30 de ani am marcat începutul schimbării mele spirituale

Atunci m-am întâlnit prima oară cu dezvoltarea personală. Am început să caut răspunsuri, să deschid uși, să primesc provocări tot mai mari, hopuri tot mai înalte. Cum spune terapeuta mea, Loredana, odată ce deschizi cutia Pandorei, nu mai poți da înapoi. Eu una nici nu mai vreau, pentru că mi se pare că ultimii zece ani doar au pregătit parcul și acum începe distracția 🙂

Mi-ar plăcea să împărtășiți, dacă vreți, voi cum v-ați simțit când ați trecut într-o altă etapă a vieții voastre?

Credit foto – Olishka Photography

Citește și

Oricând îți poți rescrie Your happily ever after