Am plănuit să scriu când m-am angajat. Apoi, de ziua mea, ca un fel de bilanț aniversar, apoi când am început să simt cea mai mare așezare interioară de până acum. Am vrut să scriu de schimbare, de acceptare, de lucrul cu copiii și ce învăț de la ei. Am vrut sa scriu multe, dar nu a ieșit nicio idee la suprafață, așa cum anul ăsta nu a ieșit deloc așa cum l-am pus pe hârtie în decembrie 2021.
Mulți ani am scris din dorința de a împărtăși, de a da mai departe din experiența mea
Am realizat ulterior că scriam mult și terapeutic, mai mult ca fugă de mine, ca o compensare a ceea ce simțeam, dar nu știam că îmi lipsește, conectarea cu mine și lipsa de cunoașterea de sine. Am scris din suflet, despre trăirile mele de mamă, de om care s-a supus la multe schimbări de traiectorie și carieră. Din ce feedback-uri am primit, articolele mele au ajutat multe femei și, de fapt, asta e ceea ce contează.
În perioada divorțului și după, când am făcut și schimbarea de nume a blogului, am scris din frustrare, din durere, dar și pentru a susține alte femei care treceau prin momente dificile.
In ultimii aproape patru ani am avut și perioade foarte grele, în care efectiv nu am mai simțit să scriu nimic, pentru că ce era în mine nu știu cât ar fi fost de ajutor. Nu depășisem încă faza „prin câte am trecut” și alinierea cu mine părea doar o himeră.
Practic, scrisul pe blog a evoluat odată cu mine, s-a transformat odată cu mine și acum, când eu sunt cu totul alta, probabil e nevoie de timp, fie și ca să descopăr dacă „noua Ioana” mai găsește bucurie în scris și în expunere.
Totuși, am simțit să scriu despre cum a fost anul ăsta, pentru că, zic eu, e un exemplu în multe direcții
De la cum să te ridici a n-a oară de pe fundul prăpastiei, până la cum să nu te lași și să ai încredere că tot ceea ce faci dă rezultate. Despre schimbare și acceptare și despre cum poți să alegi și cu rațiunea, nu doar cu simțirea, dar lucrurile să se așeze bine pentru amândouă. Așa că, m-am apucat ușor ușor să pun pe hârtie gânduri alandala, în speranța că vor căpăta contur din mers.
Cum spuneam, anul ăsta a ieșit total, dar total altfel de cum l-am plănuit, proiectat, vizualizat
Deși l-am pus cu brio la concurență cu ceilalți ani grei, din 2019 încoace, se încheie mai bine ca oricare. Asta pentru că principalul ingredient pe care îl conține, poate pentru prima dată, este o liniște și o așezare sufletească cum nu îmi mai amintesc să fi simțit.
La început de 2022, aveam un partener, un business în construcție și multe așteptări. Acum, sunt singură, m-am angajat după zece ani de freelancing și antreprenoriat și nu mai am nicio așteptare. Cu toate astea, simt în interior ceva care înainte credeam că e supra-evaluat de cărțile de dezvoltare personală, dar la care totuși speram să ajung într-o zi.
2022 a fost primul an în care am avut planuri cu adevărat. Și chiar mari
Am încheiat 2021 cu intenția de a face Flori cu sens să meargă, de a atinge anumite obiective financiare și nu numai, de a călători, de a fi eu zmeoaica ce schimbă destine și vieți și face oamenii mai buni.
Am pus pe hârtie, am făcut vision board-uri, m-am înscris la tot felul de cursuri și programe care să mă ajute în acest sens. Planurile erau mărețe, dar baza lipsea. Eu nu eram liniștită, nu eram împăcată, ci încrâncenată. Așteptam să îmi fie în sfârșit bine și binele nu mai venea.
Una din deciziile cele mai bune pe care le-am luat la început de an a fost să lucrez cu două persoane care au contribuit din plin la schimbările acestui an
Deloc întâmplător, am ales o femeie și un bărbat, ambele energii, cu două abordări diferite, din două zone diferite, dar care au făcut o sinergie atât de frumoasă în mine, care m-a ajutat să pun cărămidă cu cărămidă, chiar dacă eu voiam castel și a ieșit probabil o căsuță cosy de vacanță, din aia în care te așezi să îți tragi sufletul și să te pui la adăpost.
În tot procesul, energia feminină a venit de la Daiana Rădulescu, profesoară de yoga și de fericire, care m-a introdus în tainele științei numită yoga tradițională și datorită căreia îmi reamintesc în fiecare zi că sunt zeiță, că toți suntem una și toate rolurile de aici de pe pământ sunt doar atât, roluri, fără dramă și suferință. Și e minunat atunci când îmi iese.
A doua persoană cu care am lucrat anul acesta și căreia îi voi rămâne recunoscătoare este Florin Păsat, business & life coach. Am intrat în programul de coaching cu Florin pentru business și evoluție financiară, dar se pare că nevoile mele erau altele. Am făcut EFT și am eliberat emoții negative, credințe limitative și alte lucruri care mă blocau. Am descoperit principiile șlefuitorului de diamante și am început să trăiesc conștient și să plantez semințe pozitive, adică să fac, din alegere, cât de mult bine pot.
Toate acestea au început să lucreze și, pe de o parte simțeam că evoluez, dar, pe de altă parte, mă „zbăteam” tot mai tare în nesiguranță financiară, incapacitatea de a mai pune în practică orice strategie și de a-mi folosi timpul cu folos. Seara eram frântă, dar habar nu aveam cum trecuse ziua. Făceam ce știam că trebuie, ce planificasem, cumva lucrurile se mișcau, dar nu în ritmul în care aveam eu nevoie.
Nu mai aveam răbdare
Puneam o presiune fantastică pe mine, care s-a cumulat nefericit cu probleme acute de sănătate și o relație tot mai deteriorată și mai consumatoare de energie. A fost un cocktail care m-a adus, ușor și sigur, în anxietate. Depresia aveam să constat ulterior că o „duceam pe picioare” de câțiva ani.
După două atacuri de panică făcute în vacanța din Grecia, care numai vacanță n-a fost, am realizat că e ori ori și că am de luat niște decizii.
În starea în care eram, era aproape imposibil să mai construiesc ceva
Nu puteam da mai departe nimic, pentru că eu eram goală. Ceașca mea suferea scurgeri grave și nu aveam cum să mai ajut pe nimeni, dacă nu mă ajutam întâi pe mine. Mă simțeam o impostoare și în mine se dădea lupta între ceea ce îmi doream și ceea ce simțeam că „trebuie” să fac. Deși uram acel „trebuie”, pentru prima dată am ales să îl urmez. Pentru că eu nu mai știam și nu mai puteam, l-am rugat pe Dumnezeu să facă cum e mai bine pentru mine, să așeze lucrurile așa cum am nevoie. Iar lucrurile au început să se lege, iar eu nu m-am mai împotrivit.
Știam sigur că nu îmi doresc un job „normal”, nu mă mai vedeam într-o corporație, într-un mediu rigid. Nu mai voiam nici colaborări, eram destul de pățită in ultimii doi ani cu aranjamente care nu au funcționat și care au contribuit la anxietatea așezată în timp.
De când am mutat-o pe Ana la școala româno-finlandeză, am avut o afinitate specială cu mediul de acolo și am tot incercat să legăm colaborări, care nu s-au concretizat. Am înțeles acum și de ce. Pentru că nu venise momentul, care s-a legat exact când aveam cea mai mare nevoie. În urma unei discuții, a reieșit că nevoia lor era de o asistentă la clasele pregătitoare. Ulterior, s-a conturat și o dorință de promovare, de a transforma școala într-o voce în educație. Nu am primit ceva clar sau limitat, ci mai degrabă mână liberă să mă desfășor, așa cum nu știam că o mai pot face.
Având câteva experiențe eșuate în spate, am luat decizia să nu mai privesc acest pas ca pe un compromis, un răgaz care să mă lase să am focusul pe propriile planuri, ci să dau tot ce am mai bun.
Să fie ăsta „planul”, chiar dacă nu corespundea deloc cu obiectivele, vision board-urile și tot ce planificasem eu.
În paralel, am luat decizia de a părăsi relația ce devenise toxică, cu tot greul separării, de care îmi era groază. La facultate mă înscrisesm deja, pentru că mă bântuia demult gândul de a face psihologia. Nu știu încă ce drum îmi doresc cu asta, nu mai fac niciun plan, ci iau totul pas cu pas. Deocamdată am dat primele proiecte și referate, o să am prima sesiune, pentru care încă nu m-am pregătit deloc, dar sunt sigură că vor veni resursele.
De la aceste decizii, combinate cu acceptarea unui tratament ușor pentru anxietate, care m-a luat puțin din furtună și mi-a pus un mic adăpost deasupra capului, lucrurile au început să se așeze. Nu a început să curgă cu lapte și miere, au mai venit provocări, dar le iau cu totul și cu totul diferit, cu mult mai multă detașare și încredere.
Sunt într-un colectiv în care mă simt confortabil. Copiii mă consumă, dar mă și încarcă, descopăr zilnic în mine resurse uitate sau nebănuite. Conectez, vorbesc, îmi folosesc relațiile și tot ce am învățat și acumulat în ultimii 20 de ani. Îmi dau seama acum că tot ce am făcut, atât în corporație cât și ca freelancer, mă ajută. Fiecare experiență, bună sau mai puțin bună, chiar și greșelile sau mai ales ele, folosesc acum. Chiar și încercarea de antreprenoriat mi-a dat multe resurse, odată ce am putut depăși așa zisa „dezamăgire” față de mine și să nu o iau ca pe un eșec, ci ca pe o lecție.
Pe plan personal, simt că am reușit să dau în sfârșit drumul trecutului și să îl privesc cu împăcare
Mai sunt triggere care mă activează, dar mă văd foarte clar în acele momente, ca un observator extern și aștept să îmi treacă. Și îmi trece mult mai repede și cu mai puțină dramă. Când mă apucă, am un dialog interior cu mine, mă iau puțin peste picior, mă las să fac un tantrum intens și cam aia e.
„Aia e” a devenit, de altfel, un fel de mantră, care mă ajută să nu mai iau atât de în serios ceea ce mi se întâmplă și să știu mereu că e doar o etapă, ceva care va trece, atâta timp cât sunt sănătoasă, acționez conform valorilor și principiilor mele (care au devenit și ele mult mai clare și conturate) și relațiile care contează sunt stabile. Vorbind de relații, anul ăsta mi-a adus și consolidarea relației cu părinții mei și cu Ana. Deși adolescentă, reușim să ne înțelegem bine și să navigăm cât de cât echilibrat prin vâltorile vârstei.
Deși arată total diferit de cum l-am vizualizat, finalul ăsta de an mă găsește împăcată
Dacă mă uit din altă perspectivă, cam tot ce am scris la începutul anului s-a împlinit, dar altfel sau pe un alt termen decât planificat. Am creat un concept unic pe piața de dezvoltare personală și l-am scos în lume, cum și cât mai putut. Am strâns copii la ateliere, dar și adulți la workshopuri online și fizice. Am făcut un pas pe care mi-l doream demult, facultatea. Am călătorit în locuri frumoase, m-am conectat cu oameni și comunități fantastice de la care am ce învăța în fiecare zi. Am avut puterea să închid unele uși cunoscute și să deschid altele în spatele cărora habar nu aveam ce mă așteaptă. Am descoperit un colectiv în mijlocul căruia mă simt liniștită și utilă.
Poate nu am mare parte din lucrurile de care credeam că am nevoie, dar am câștigat un dar neprețuit: echilibrul interior pe care mi-l doresc de ani și spre care nu știam că mai există cărare.
Ca niciodată, pentru 2023 nu am nici măcar un plan. Am dorințe, dar nu mă mai atașez și cramponez de ele, ci știu că dacă eu continui să îmi fac treaba și să fiu bine, toate vor curge, cu tot cu provocări, momente fericite sau dificile.
Vă doresc un 2023 cu împăcare, echilibru și liniște interioară!
Citește și
În creștere, transformare și vindecare nu există dată scadentă
Nu suntem poveștile pe care le trăim
Iubește-mă când merit cel mai puțin
Să-ți pese de cei care te întreabă “Ești bine?”
Oamenii oglindă și durerile nespuse
Stop! Dacă eu nu am grijă de mine, cine o să aibă?
De la chemat salvarea la dans cu mătura prin casă
Ziua în care am realizat că nu mai vreau să schimb pe nimeni
Dacă vă plac articolele mele, vă invit să dați like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu noutățile.